Lupaș Anca, absolventă master Științe Penale ULBS

          Expertiza criminalistică a scrisului, cunoscută sub denumirea de expertiză grafică sau grafoscopică, face parte din categoria expertizelor – mijloace de probă reglementate în partea generală a Codului de procedură penală în vigoare, Titlul III intitulat „Probele şi mijloacele de probă”, Capitolul II – „Mijloacele de probă”, Secţiunea a X-a – „Expertizele” , art. 116-127 şi art. 64 din acelaşi Cod, alături de art. 330-340 din noul Cod de procedură civilă[1]. Fixarea rezultatelor obţinute în urmă expertizării sunt consemnate într-un raport de expertiză, care conform art. 127 C. proc.pen., trebuie să îndeplinească cerinţele legale de structură. Aceste reguli generale sunt valabile pentru toate tipurile de rapoarte de expertiză, însă cu menţiunea că acestea diferă sub aspectul conţinutului lor în funcţie de obiectul supus analizei.Rămânând în sfera legală a expertizei criminalistice, precizăm că legiuitorul aduce schimbări în ceea ce priveşte regimul juridic al experţilor în noul Cod de procedură penală[2], programat a intra în vigoare la data de 1 februarie 2014, potrivit surselor oficiale[3]. În acest sens, se arată destul de generos în reglementarea statutului acestora, stabilind un cadru legal atributiv mult mai larg faţă de cel actual; în speţă este vorba despre partea generală a noului Cod de procedură penală, Titlul IV, intitulat „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”, Capitolul VII sub denumirea marginală de „Expertiza”, art. 172-191.

        Obiectivul de examinare a acestor expertize îl reprezintă, evident, scrisul de mână şi conduce în mod inevitabil la stabilirea identităţii celui care îi aparţine; totodată, vizează verificarea autenticităţii unui text sau a semnăturilor de pe un înscris, identificarea autorului unui text anonim şi descoperirea unui fals prin imitarea sau deghizarea scrisului[4].

            Expertiza grafică propriu-zisă a scrisului nu se face în mod întâmplător, ci aceasta parcurge anumite etape, specifice procesului general de identificare: cercetarea prealabilă a materialelor trimise spre expertizare, analizarea separată a caracteristicilor grafice ale fiecărui scris în parte, examinarea comparativă a caracteristicilor scrisului în litigiu şi a celui cu autor cunoscut, finalizând cercetarea comparativă prin aprecierea constatărilor făcute şi formularea concluziei[5].

            Ca o primă fază a expertizării scrisului de mână, cercetarea prealabilă este apreciată[6] ca având un caracter auxiliar şi o structură compactă, implicând operaţiuni ce ţin de întocmirea actului procesual prin care este învestit expertul, cercetarea împrejurărilor pricinei pentru care s-a solicitat expertiza precum şi analizarea de ansamblu a materialelor, necesară cunoaşterii obiectului expertizei şi stabilirii cantitative şi calitative a scriptelor de comparaţie. Nu credem a fi oportună opinia autorului în care promovează caracterul subsidiar al acestei etape,  întrucât operaţiunile care sunt puse în aplicare în momentul respectiv ni se par a fi nu numai de sine stătătoare, dar şi necesare pentru asigurarea unui antecadru al expertizării propriu-zise; pentru acest motiv dar şi datorită denumirii sale, suntem de părere că este vorba mai degrabă de o etapă premergătoare, prealabilă procesului de expertizare şi nu una auxiliară.

            Mai departe, în faza analizei separate, scrisul în litigiu este supus examinării, atât la nivel general, cât şi la nivel particular (în această ordine), identificând caracteristicile acestuia, urmând ca în continuare, acestea să fie confruntate şi corelate în etapa următoare a examenului comparativ. Precizăm că scopul examinării separate este acela de a stabili valoarea individuală a scrisului trimis spre analiză; de asemenea, aprecierile făcute în această etapă îşi păstrează o doză de relativitate, urmând a fi fundamentate doar în etapa examinării comparative[7], care face posibilă determinarea asemănărilor şi deosebirilor între scrisurile în litigiu şi scrisurile persoanelor suspecte, astfel încât se poate stabili în mod efectiv dacă este vorba de un act sincer sau fals.

            Aceasta este una din cele mai importante faze ale demersului criminalistic de identificare a persoanei după scris căci conduce la evidenţierea acelor indici de autenticitate, respectiv fals al scrierii analizate. Concret, în această fază se procedează la compararea caracteristicilor scrisului în litigiu şi scrisului model de comparaţie, se confruntă datele consemnate şi se efectuează măsurători grafometrice pe parcursul unor procedee demonstrative. Aşadar, în continuare se pun în aplicare o serie de demonstraţii concrete care, cu ajutorul unor instrumente de specialitate (instrumente optice: lupe, microscoape, insturmente de măsurat etc.), se vor evidenţia acele deosebiri şi asemănări între scrierile supuse acestui gen de examinare.[8]

Formularea de constatări şi concluzii este menită a pune capăt cercetării comparative şi a oferi o soluţie cauzei, însă, spre deosebire de alte domenii ale expertizării criminalistice (balistice, dactiloscopice, traseologice) în cadrul cărora evidenţierea caracteristicilor de gen şi particularităţile obiectelor cercetate conduc în mod logic la stabilirea identităţii lor, în cazul expertizei grafice, concluzia nu decurge automat. În sprijinul acestei afirmaţii, se arată că scrisul de mână nu este un proces mecanizat, asemeni celui dactilografiat, ci este influenţat de numeroşi factori, fiind imposibil de reprodus cu exactitate, cu cele mai mici amănunte, nici chiar de către acelaşi scriptor. Fapt pentru care, elementele grafice sunt valorificate mai întâi în încercarea de a desprinde acele trăsături ieşite din comun ale scrierii, care sunt proprii numai unei anumite persoane, evaluate ulterior şi abia apoi restrânse pentru concluzionare[9].

În stabilirea soluţiei finale se aplică două reguli fundamentale, care se referă, în primul rând, la faptul că oricâte trăsături comune ar avea două scrisuri, acestea nu pot fi considerate ca fiind executate de către acelaşi scriptor iar în al doilea rând, întotdeauna concluzia trebuie să decurgă din combinaţia tuturor caracteristicilor generale şi speciale. Expertul este cel care îşi aduce aportul majoritar în această ultimă fază a cercetării criminalistice a scrierii, întrucât rezolvarea cauzei constituie responsabilitatea acestuia, formulând în acest sens o concluzie categorică (certă), pozitivă sau negativă[10] (adică stabileşte că o persoană este sau nu autorul scrisului în litigiu) sau o concluzie probabilă[11] (deşi incertă, datorită cantităţii şi calităţii reduse de probe scriptice, oferă organelor judiciare o potenţială pistă de urmărit) ori declarându-se în imposibilitate de a rezolva problema prin formula „Nu se poate stabili” (N.S.P.)[12].

            În ceea ce priveşte acest ultim diagnostic, în jurul lui persistă acide controverse, întrucât este pasibil de a da naştere la diverse interpretări şi efecte pe aceeaşi măsură, din partea organelor de justiţie dar şi a celor chemaţi să răspundă în faţa instanţei. Practicienii[13] atrag atenţia asupra calităţii „N.S.P.”-ului, nu ca şi o concluzie categorică negativă, ci, dimpotrivă, ca şi o situaţie în care, în urma examinării materialelor puse la dispoziţie, se conturează două ipoteze – pozitive şi negative, dar admisibile în egală măsură – iar expertul nu poate potenţa niciuna dintre ele, evitând totodată „forţarea” unei concluzii certe, dar eronate.

            De fapt nu concluzia în sine este cea care ridică probleme în practica judiciară, care sub nicio formă nu trebuie considerată expresia neputinţei şi a lipsei de experienţă a specialistului criminalist, ci refuzul părţilor implicate în proces de a concepe ideea de imposibilitate de rezolvare a unei cauze. Fără să deţină o pregătire de specialitate, părţile nu consideră acest aspect un obstacol în a emite diverse opinii şi interpretări subiective pe măsura dorinţelor proprii, fapt pentru care de multe ori se întâmplă ca de la acest moment să depună contestaţii şi plângeri la adresa expertului care a „îndrăznit” să emită o astfel de soluţie sau să declanşeze procedeul unei noi expertizări. Ce nu a înţeles justiţiabilul este că în cazul de faţă, neputinţa de soluţionare a problemei nu aparţine expertului, ci a celor care au administrat probele, inclusiv a părţilor care aveau datoria să depună scriptele de comparaţie. Paradoxal este faptul că, deşi la prima expertiză se invocă imposibilitatea suplimentării acestora, în faza de nouă expertiză situaţia se schimbă, părţile arătându-se nevoite să facă tot posibilul în a prezenta materiale scriptice în completare, care „apar ca prin farmec”[14].

            În orice caz, considerăm că problema nu este nici pe departe rezolvată atât timp cât persistă mentalităţi de tipul „nu există nu se poate, ci nu se vrea”, absolut inutilă pentru situaţia expertizelor criminalistice, mentalităţi care nu fac altceva decât să îngreuneze aplicabilitatea principiului de celeritate a soluţionării cauzelor. La momentul în care o să se acorde mai multă atenţie prevederii legale în vigoare, potrivit căreia „raportul de expertiză conţine […] şi părerea expertului asupra obiectului expertizei” (art. 123, lit. c, C. proc. pen), poate că atunci vom fi cu un pas mai aproape de revoluţionarea modului de a pune concluzii în sistemul nostru de drept.

            Insistăm în final asupra utilității activităţii de expertizare grafică întreprinsă de specialiştii în domeniu, asupra responsabilității şi a dificultăţilor cu care se confruntă în fiecare caz în parte precum şi asupra grijii pe care trebuie să o manifeste aceştia vis-a-vis de probele şi materialele cu care lucrează, deosebit de importante pentru a face posibilă emiterea unor constatări de natură ştiinţifică, apte să ajute la soluţionarea justă a problemei investigate, scopul suprem al acestei meserii de altfel.

Material bibliografic:

1. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
2. Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973
3. Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura LITTLE STAR, Bucureşti, 2004
4. Marilena Chivu, NSP-ul în expertiza documentelor şi expertiza traseologică. Cauză şi efect în Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr. 1/2007
5. http://curieruljudiciar.ro/2012/09/24/noul-cod-penal-si-de-procedura-penala-vor-intra-in-vigoare-la-1-februarie-2014/
6. Noul cod de procedură penală
7. Noul cod de procedură civilă