Crina Andreia Buliga, Absolvent Master Știite Penale

             Redarea evenimentului judiciar reprezintă ultimul moment al formării mărturiei, reprezentând un fenomen complex care nu are loc mecanic, ci în strânsă legătură cu procesul de gândire.Aşadar, organul judiciar va trebui să ia în considerare, din depoziţia martorului, toate aceste elemente care influenţează, într-un fel sau altul, atât păstrarea celor văzute şi auzite, cât şi redarea lor cu mai mare sau mai mică fidelitate.

          Redarea evenimentului este cu atât mai exactă cu cât perceperea informaţiilor a fost mai exactă şi mai completă iar memoria este mai dezvoltată. Capacitatea de a expune evenimentele facilitează realizarea declaraţiei care devine clară, precisă, completă iar aptitudinea de a-şi da seama ce este important pentru justitţie şi de a le expune precis şi obiectiv, sunt factori esenţiali în obţinerea mărturiei.

        În general, martorul redă evenimentele aşa cum le-a reţinut, în trăsături generale exact, iar amănuntele – mai puţin exact. De multe ori, însă, tocmai acele amănunte sunt importante iar martorul le omite fie pentru că nu le-a perceput sau le-a uitat, fie pentru că nu realizează importanţa lor, redând în schimb, cu lux de amănunte, o serie de împrejurări şi detalii care nu interesează în soluţionarea cauzei.

                Modalitatea principală de transmitere a informaţiilor o constituie reproducerea orală a informaţiilor. Aceasta se poate realiza printr-o evocare liberă a faptelor percepute sau prin răspunsuri la întrebările puse de organul judiciar.

Experimentele efectuate au demonstrat că expunerea liberă este mult mai indicată, dat fiind faptul că întrebările pot influenţa negativ depoziţia, fie prin elemente de sugestionare, fie prin intimidarea martorului de către cel ce pune întrebările – chiar şi dacă nu ar urmări acest aspect. Relatarea liberă a depoziţiei este cea mai indicată, dar, când se constată omisiuni – voite sau nevoite – şi deformări, este necesar ca acestea să fie completate şi corectate prin întrebări. Aşadar, cele două moduri de a depune mărturie: liber şi prin răspunsuri la întrebări, trebuie să se completeze reciproc, fiind utilizate prin complementaritate.

                Dificultăţile în redarea corectă şi completă a faptelor sunt generate de starea afectivă a martorului (sala de judecată, prezenţa organelor de justiţie, a unui public numeros) cât şi de cultura celui în cauză, cultură care îl împiedică uneori să formuleze adecvat cele percepute. Deci, dificultăţile de verbalizare/exprimare trebuie avute în vedere de organele judiciare, iar martorul sprijinit în acest sens, prin întrebări adecvate. În general, trebuie avut în vedere că martorul reduce verbal, deci subiectiv, un fapt, iar corespondenţa dintre cele două fapte diferă de la individ la individ în funcţie de condiţiile evocate.

Concret, mărturia se depune sub forma recunoaşterii faptelor la care a asistat martorul şi a reproducerii (prin relatare spontană ori interogatoriu) celor văzute sau auzite.

                Recunoaşterea, ca modalitate secundară de comunicare a informaţiilor, constă în posibilitatea de individualizare a persoanelor participante la îmrejurarea cu semnificaţie juridică sau a faptelor care s-au produs. Pentru ca persoanele sau faptele să poată fi recunoscute, este necesară reconstituirea acestora, adică prezentarea lor pentru recunoaştere. Procesul recunoaşterii constă în capacitatea martorului de a-şi aminti ceea ce a perceput în momentul recepţiei iniţiale. Sunt puse în joc atât trăinicia şi fidelitatea memoriei martorului, cât şi asociaţiile pe care le poate face cu privire la locul şi timpul în care s-au produs evenimentele.

                Recunoaşterea comportă grade diferite de certitudine. Astfel, de exemplu, recunoaşterea este precisă când relatările martorului corespund într-o foarte mare măsură cu cele petrecute. Dar sunt şi situaţii în care recunoaşterea este imprecisă, relatările martorului conţinând foarte multe omisiuni cu privire la persoane sau faptele lor. În asemenea situaţii se pot manifesta două fenomene negative ale actului memorării: deja vu sau jamais vu. În cazul fenomenului deja vu martorului i se par cunoscute anumite fapte, întâmplări pe care el nu le-a văzut de fapt, adică le „vede” acum pentru prima dată, dar susţine că le-a mai văzut. Jamais vu constă în iluzia pe care o are martorul că persoana sau fapta ce i se prezintă nu a mai întâlnit-o niciodată, deşi ea a fost prezentă în momentul incidentului.

                De mare importanţă pentru calitatea mărturiei sunt percepţiile de timp şi de spaţiu, pentru că localizarea în timp sau în spaţiu a evenimentului este o condiţie a corectitudinii mărturiei.

                Reproducerea poate apărea sub forma relatării spontane a faptelor şi prezintă avantajul că martorul evocă numai acele fapte sau împrejurări care s-au păstrat nealterate în memorie, dar şi sub forma interogatoriului care va succeda relatarea liberă, existând astfel o extensie a mărturiei care are un efect stimulator asupra memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări care iniţial păreau uitate.

• Binet A.
• „La description d’un object”, Annee psichologique, Paris, Alcan, 1897. Şchiopu U., Verza E.
• „Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;Ciopraga Aurel
• „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Ed. Junimea, Iaşi, 1979;Alexandru Roşca
• „Psihologie generală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;Butoi Tudorel, Butoi Ioana Teodora
• „Tratat universitar de psihologie judiciară”, Editura Phobos, Bucureşti, 2003Buneci Petre, Butoi Ioana Teodora
• „Martorul pe tărâmul justiţiei – perspectiva procesual penală şi psihologică”, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004,Cârjan Lazăr
• „Criminalistică – Tratat”, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2005;Biblioteca lucrătorului operativ
• „Tactica ascultării învinuitului, martorilor. Confruntarea şi prezentarea pentru recunoaştere”, Procuratura R. P. R., 1958;