„Iter criminis „ constituie refacerea la nivel mental de către criminalist a “drumului” parcurs de autor în momentul comiterii acţiunii infraţionale. Acest drum parcurs de făptaş începe odată cu rezoluţia infracţională, parcurge faza actelor de pregătire şi faza executării până la consumarea infracţiunii. Drumul parcurs de făptaş trebuie descoperit şi urmat cu exactitate, nu numai pentru că pe acest drum ajungi la modul operaţiunii, dar, mai ales, pentru că pe acest drum tehnica criminalistică poate găsi o sumedenie de urme şi de indicii. Mergând mai departe, se poate afirma că pe acest drum investigaţia poliţienească va găsi o serie de date şi de informaţii de o utilitate deosebită.

      Prima etapă a drumului făptuitorului este exterioară câmpului infracţional. Aceasta priveşte drumul parcurs pentru recunoaşterea zonei, a mediului şi a locului faptei sau pentru recunoaşterea victimei, a anturajului, a vecinilor. Făptuitorul a depăşit faza hotărârii de a săvârşi infracţiunea, a trecut din planul conştiinţei în planul faptelor, care iau forma unor acte materiale, în vederea executării infracţiunii. Făptuitorul a făcut primul pas pentru săvârşirea infracţiunii. Drumul etapei exterioare trebuie descoperit şi urmat cu exactitate de către criminalistul ce investighează cauza.

      A doua etapă a iter criminis poate fi numită etapa propriu-zisă. Aceasta include locul pătrunderii în câmpul infracţional, itinerariul parcurs în câmpul infracţional şi locul ieşirii făptuitorului. Pe acest itinerariu începe faza executării, se derulează şi se consumă infracţiunea. Acest drum trebuie urmat pentru determinarea modului de operare şi a punctului caracteristic. Este drumul ce se impune a fi urmat de criminalist pentru perceperea şi explicarea urmelor şi a caracteristicilor acţiunii infracţionale.

      Înregistrarea judiciară a iter criminis trebuie să privească atât etapa exterioară cât şi etapa propriu-zisă. Din totalul indicilor ce privesc sub aspect criminalistic acţiunea infracţională pentru evidenţierea iter criminis am realizat următoarea structură: locul comiterii faptei, mediul comiterii faptei, zona comiterii faptei, locul pătrunderii, itinerariul în câmpul infracţional, locul ieşirii. Toate aceste aspecte trebuiesc cunoscute de un criminalist pentru a se pune în mintea infractorului, a se indentifica pentru scurt timp cu personalitatea celui ce a săvârşit fapta şi cu ajutorul experienţei şi flerului să descopere şi să materializeze principalele probe din câmpul infracţiunii. Totodată, cunoscând aceste aspecte, putem evita şi împrejurările negative şi percepţiile eronate de la faţa locului. Pentru a exemplifica cele spuse anterior putem aduce în discuţie cazul unei monstruase crime comise în vara anului 2011, când, cadavrul numitului C.N. , din localitatea B&^%$# a fost descoperit atârnând într-un ştreang , suspendat de o grindă a anexei de lângă casă. La faţa locului criminaliştii au descoperit pe corpul cadavrului multiple leziuni la nivelul occipital al capului. De asemenea, camera în care locuia acesta, era răvăşită, iar mai multe corpuri de mobilier au fost găsite răsturnate. Criminaliştii au coroborat toate probele şi au ajuns la concluzia că numitul C.N. a fost pus în ştreang intenţionat de către o altă persoană pentru a da impresia că s-a spânzurat, acesta fiind omorât cu mai multe lovituri la nivelul capului, fapt certificat şi de către medicii legişti. Dacă nu se studiau în detaliu, poziţia atipică a corpului cadavrului în ştreang, care avea un nodul în dreptul osului hioid , iar capul îi era pe spate, ceea ce i-a făcut să creadă pe criminalişti că nu acolo era locul în care numitul C.N. şi-a dat ultima suflare. Ulterior, s-a dovedit că acesta fusese ucis de vecinul său B.E., după ce consumaseră împreună, o cantitate de alcool.

 Din cele mai vechi timpuri actele antisociale au fost dezavuate şi incriminate, la început prin reguli de morală, apoi prin reguli juridice sau norme de drept. Interacţiunea dintre făptuitor şi mediul ambiant se manifestă sau, mai exact, se traduce prin urme, în literatura de specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al transferului (Edmond Locard) şi a fost enunţat astfel: Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezenţa sau acţiunea sa (P.F.Ceccaldi).