Pumnalul43

Pumnalul, un cuţit mare cu lama dreaptă,  este cea mai veche dintre arme albe,  din ea  dezvoltându-se în epoca de bronz spada.   În general, până la o lungime de 40 de cm se consideră a fi pumnal iar peste această lungime se consideră spadă. Pumnalele de luptă din vechime se numeau „akinakes” şi aveau o gardă antropomorfă  şi un buton cu „antene” sau „ghiare de vultur”.44
Pumnalul este o armă de înţepare scurtă cu lamă îngustă sau lată, dreaptă sau curbă, cu 1,2,3 sau 4 tăişuri şi cu mâner pentru o singură mână. Sunt arme ţinute în pumn pentru a putea fi utilizate cu o mişcare rapidă de împingere a braţului de sus în jos împotriva adversarului.
Pumnalul  era cunoscut din neolitic. Pumnalele cu lame late cu dublu tăiş din epoca de piatră, aveau un mâner din acelaşi material, care în cazul unor exemplare avea formă de evantai pentru a fi mai bine poziţionate în mână la lovire. Cele din epoca de bronz erau de formă şi cu decoraţiune variată. Până în sec. XIII nu joacă un rol important, sax-ul îndeplinind atunci funcţia unei arme de înţepare. La războinicii înarmaţi complet, pumnalul este considerată a treia armă.  Un cavaler folosea mai întâi lancea pentru împungere, apoi apela la spadă iar dacă aceasta era pierdută în luptă, folosea pumnalul. Şi în cazul luptătorilor pedeştrii, situaţia era asemănătoare. Mai întâi se loveau cu suliţa lungă sau halebarda, când se creea aglomerare umană, se folosea spada scurtă şi în caz de necesitate pumnnalul. În viaţa civilă, pumnalul era util pentru că era purtat singur, pe o parte , nu îngreuna şi nu încurca. De aceea era preferat de nobili, burghezi şi ţărani ca armă de autoapărare.
Cauza pentru reintroducerea pumnalului ca armă de război la sfârşitul sec. XIII rezidă probabil în folosirea crescândă a platoşelor, pumnalul fiind folosit , se pare, pentru lupta corp la corp, în înghesuială, pentru a înţepa în locurile mici neacoperite de platoşă. Pumnalul folosit pentru „lovitura de graţie”, denumit „misericordia” avea de obicei o lamă îngustă, în secţiune prezentând mai multe muchii.
Anumite forme tipice  ale zonei mânerului au dus la denumiri speciale pentru pumnale. Pumnalul reniform are în partea de jos a mânerului nişte îngroşări evidente, de forma unor bulbi. Plăselele se lărgesc în partea superioară şi au adesea aplicat un capac de metal  deasupra. La pumnalele de după sfârşitul sec. XIV apare adesea  între mâner şi inserţia lamei o plăcuţă arcuită de metal. Uneori este arcuită şi prelungită până la vârful lamei formând două braţe lungi. Se poate trage concluzia că pumnalul era folosit ca şi opritor/captator pentru  alte lame.
Anumite caracteristici are şi pumnalul tip „plăcuţe”. Mânerul acestuia are la ambele capete câte o plăcuţă rotundă . Cea superioară are rolul de cap iar cea inferioară de parare. La anumite modele, mânerul metalic  se lăţeşte către capete sub forma unei trompete. Lamele sunt ca la cuţit, dar foarte subţiri şi cu mai multe muchii în secţiune. Aceste pumnale erau folosite în perioada 1300 – sec. XVI.
Alt tip de pumnal este cel denumit „basilard”. Garda de parare plată, dreaptă sau curbă, este din aceeaşi bucată cu cârligul de la baza mânerului, deasupra căruia sunt montate plăselele. Lamele cu dublu tăiş sunt late în partea superioară şi se subţiază puternic spre vârf.
O armă cu efect de surprindere era pumnalul de mâna stângă cu lame mobile. Din lama centrală îngustă, cu vârful lăţit pornesc două lame laterale aflate la un unghi de 50 – 70 grade. Fiind închis, acest pumnal are forma obişnuită. În momentul în care luptătorul apasă un buton sau trage de un mâner curb aflat la baza lamei, sunt eliberate cele două lame laterale, care sar fiind împinse de un arc montat în interior.   Acest tip de pumnal a apărut în Italia iar în ţările europene şi-a găsit utilitatea până la jumătatea secolului al XVII lea.
De provenienţă italiană este stiletul, un pumnal mic cu lamă îngustă având în secţiune 3 sau 4 muchii precum şi gardă de parare scurtă şi dreaptă. Stiletul se putea lesne ascund sub îmbrăcăminte, datorită dimensiunii sale şi era preferat de cei ce comiteau asasinate.
În fapt, pumnalul era purtat îndeobşte la brâu, pe partea stângă sau dreaptă, în faţă sau în spate. Pentru că acestei arme i se atribuia renumele de armă perfidă folosită pentru comiterea unor omoruri mişeleşti, pumnalul nu a fost niciodată considerat un simbol pentru putere şi dreptate ca spada sau lancea.
Dintre tipurile de pumnale mai deosebite, notăm katar-ul şi „coarnele fachirului”, ambele de provenienţă indiană. Katarul, pumnalul hindus, este făcut în întregime din oţel şi are un mâner în forma literei H, care se fixează în pumn. „Coarnele fachirului” este o armă formată din două pumnale arcuite, poziţionate opus şi confecţionate din coarne de animal la al căror capăt subţire se fixa o ţeapă de oţel. În spaţiul dintre capetele groase ale pumnalelor, prinse în două nituri, se aşeza mâna. Acest pumnal se folosea ca armă de apărare de către fachiri, hinduşi sacri ce nu aveau voie să poarte arme obişnuite.45
Hangerul
Este un pumnal mare, cu lama încovoiată, de origine orientală.
Spada
Spada este o „armă individuală de luptă corp la corp, pentru lovit şi împuns, antică, medievală şi modernă, cu lama dreaptă, prevăzută cu două tăişuri.”46 Un vârf ascuţit indică dubla destinaţie de folosire, de lovire şi înţepare, iar o rotunjire în partea din faţă a lamei indică o simplă armă de lovire. Puternica subţiere a lamei înspre partea din faţă indică o armă de înţepare.47 Canalele prezente pe mijlocul  lamei reduc greutatea armei, ceea ce o face extrem de elastică. În partea superioară lama era fixată într-un cârlig sau sudată de mâner. Mânerul cu buton la capăt  împiedica alunecarea din mână a armei în timpul luptei şi conferea ţinută, creând totodată o contragreutate lamei. O lamă grea şi cu lungime mare  necesita un mâner  lung şi un pat greu. Din discul plat pentru delimitare, care  conferea ţinută mânerului în partea inferioară, la îmbinarea cu lama,  s-a dezvoltat garda pentru parare. Acesta proteja mâna de pe mânerul spadei faţă de armele inamice, care alunecau de-a lungul lamei. Dădea posibilitate mai bună decât până atunci de a para loviturile de spadă ale adversarului şi degreva prin aceasta scutul.48
Spada se ţinea de obicei într-o teacă formată din două foi de lemn îmbrăcate în piele. Spada cu teacă era purtată de obicei pe partea stângă cu centură sau ham.
Cu timpul, lama spadelor a cunoscut diverse lungimi şi forme (drepte, zimţate, ondulate), acestea trebuind să fie adaptate la posibilităţile tehnice ale epocii şi  la modul de utilizare în luptă a armei  în raport cu: alte categorii de armament, strategia şi tehnica militară, echipamentul defensiv specific epocii.
Spadele din feudalismul timpuriu erau fabricate în centre de producţie şi ajungeau prin activităţi de comerţ în cele mai îndepărtate regiuni ale Europei.  Ulterior, spadele de ceremonie deveneau datorită meşterilor adevărate opere de artă, piese de valoare cu încrustaţii deosebite, din metale preţioase, cu mâner şi gardă din  materiale din cele mai deosebite, ca fildeşul.
Dintre toate armele lumii occidentale,  spada a susţinut de-a lungul timpului cea mai bogată simbolistică, ceremonială, religioasă şi judiciară. Spadele celebre : Excalibur a regelui Arthur, Durndart a lui Roland sau Ridil a lui Mimir, toţi eroi legendari, spadele regale ale marilor conducători occidentali, toate purtau mesajul puterii şi al supranaturalului.
Din simbolistica în special judiciară49 a spadelor amintim : sabia lui Damocles este semnul puterii asupra celor slabi; în tradiţia antică, Justiţia are în mâna dreaptă spada; arhanghelul Mihail este reprezentat cu spadă şi balanţă în mâini; Isus în iconografie apare cu două spade ce îi ies din gură – Biserica Sf.Margareta din Mediaş, secolul XV; în Apocalipsa, cel de-al doilea călăreţ poartă o spadă mare; spada a reprezentat  un obiect de execuţie nobilă în judecata capitală, ştreangul fiind considerat nedemn; o spadă se înfigea  în pământ la întemeierea unui oraş (exemplu : Sibiu); dansul spadelor era un ritual întâlnit la fierari şi făuritori de cuţite, ca şi la căluşari.
Rapiera
Este o spadă cu lama dreaptă foarte zveltă, fină cu unul sau două tăişuri şi garda complexă care acoperă pumnul. Utilizarea ei era preponderentă în dueluri.
Floreta
Denumirea provine din termenul francez „fleuret”, care înseamnă „împuns”.50
Floreta este o armă cu mâner având o lamă  lungă, îngustă, cu tăiş simplu sau dublu, cu trei sau patru muchii, eficientă în cazul înţepării dar şi pentru aplicarea unor lovituri uşoare, nepenetrante.  Ca funcţie, floreta se aseamănă cu pumnalul lung. Denumirea franceză este de „dague” iar cea italiană şi spaniolă „daga”. În majoritatea limbilor europene nu există denumiri care să diferenţieze floreta de spadă, cu care se aseamănă aproape perfect din punct de vedere al lamei şi mânerului.51
Floreta provine din Italia secolului XV, ţară în care arta  scrimei (duelului) se bucură de apreciere deosebită. Ca şi numeroase modele de spadă, floreta posedă un pat elaborat, pentru protejarea mâinii. Iniţial modelul cel mai răspândit de pat este cel de cruce. Diferenţe apar din punct de vedere al formei conferite de gardele de parare, drepte sau în formă de S care se răsucesc şi pot forma un fel de toarte. Unele modele prezintă un coş tip grilaj ca apărătoare. Toate formele de mâner sunt menite să apere eficient împotriva armelor de înţepare şi lovire ale adversarului când acestea sunt parate cu lama. Astfel, lama adversarului alunecă pe propria lamă şi este oprită de garda de protecţie a mâinii. Aceste garde de parare apără mâna şi împotriva loviturilor directe asupra mâinii însă nu este eficient faţă de atacuri tip „înţepare” efectuate cu altă floretă. Împotriva acestui tip de atac apare ca o îmbunătăţire a dispozitivului de protejare a mâinii  garda tip „farfurie” la floretele secolului al  XVII lea.
Floretele deosebit de lungi nu erau potrivite ca arme militare pentru călăreţi sau luptători pedeştri. În a doua jumătate a secolului al XVII lea apar forme de florete cu lama mai scurtă şi mai lată, renunţându-se la gardele lungi sau toartele de parare, în favoarea celor rotunde care apăreau mărite, dublate la unele modele.
Ca însemn simbolic al statutului straturilor sociale privilegiate, floreta a luat definitiv locul spadei.
Sabia
Apare ca o „armă individuală pentru lupta corp la corp, medievală şi modernă, pentru lovit şi împuns, cu lamă curbată şi prevăzută cu un singur tăiş pe partea exterioară a curburii şi în general (cu excepţia Extremului Orient) cu mânerul curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei.52
Încovoierea asigură o ţinută corespunzătoare, pentru că sabia nu avea, de obicei, un cap al mânnerului ci doar un mâner simplu. Pentru protejarea mâinii avea garda de parare, dar existau şi săbii fără o asemenea gardă, ca de exemplu şaşca caucaziană.
Sabia era preferată de trupele rapide ale cavaleriei. Fiind uşoare erau potrivite pentru înţepare şi lovire rapidă în toate direcţiile, iar principalul avantaj faţă de alte arme era lama încovoiată. La lovire, luptătorul trăgea arma înspre sine , producând în acelaşi timp şi un efect de tăiere. Curbura diferă de la o sabie la alte. S-a dovedit că lamele mai puţin curbate sunt mai eficiente decât cele mult încovoiate. O platoşă puternică nu era străpunsă de sabie.
Sabia era cunoscută din mileniul 2 î.e.n. de către persani. Sabia persană (shamshir – coadă de leu sau scimitar) are o lamă puternic curbată, subţire, îngustată puternic spre vârf.  Partea se sus a mânerului este aplecată spre partea tăişului şi este prevăzută cu un capac. Gardele de parare sunt drepte şi se lăţesc puternic formând un scut de mijloc. Locul de provenienţă iar apoi de răspândire a săbiilor a fost orientul şi estul Europei – Ungaria secolelor IX –X. În Europa centrală sabia nu a avut succes până în secolul al XVII lea din cauza folosirii platoşelor împtriva cărora erau mai eficiente spada grea de lovire şi spada puternică pentru împungere.
La sfârşitul  secolului al XV lea apare ca armă folosită în cadrul şcolilor de scrimă (duel) din Germania aşa-numitul „Dusack”, o armă cu o lamă foarte lată, încovoiată, ascuţită spre vârf şi cu tăiş tocit. Nu avea mâner; în partea superioară a lamei se afla o spărtură în care puteau fi introduse doar patru degete. Această armă apare în manualele de scrimă pînâ în secolul al XVIII lea.
De la mijlocul secolului al XVII lea se răspândeşte în Polonia modelul turcesc „karabela”. Acest model de sabie prezintă ca o caracteristică la capătul mânerului un cap stilizat de vultur, aplecat pe o parte.  Tipul acesta de mâner îl găsim  mai târziu şi la paloşe sau alte tipuri de arme de înţepare şi lovire. Gardele drepte de parare se termină în mici butoni, puternic aplecaţi în jos, în formă de flori sau dragoni. Karabela era purtată în Polonia ca floreta în alte ţări, inclusiv la costumaţie civilă.  Din săbiile poloneze, s-au păstrat şi unele pe a căror lamă este încrustat cu aur numele şi portretul principelui Stephan Batory din Transilvania (1533-1586), care din 1576 a devenit regele Poloniei.
Săbiile au făcut parte până la sfârşitul secolului XX din armamentul de război în majoritatea ţărilor europene. De exemplu, în războiul de independenţă din 1877-1878, lista armamentului trupelor româneşti cuprindea în primul rând săbiile de diferite tipuri :”tesac53 de infanterie, trupă; sabie de dorobanţi călări, trupă; sabie- baionetă, trupă; sabie de marină, ofiţer; sabie de infanterie, ofiţer; sabie de cavalerie, ofiţer; sabie de călăraşi/artilerie, trupă”54, pe lângă alte arme albe ca  spada, „pumnalul de incendiu”55 şi lancea de cavalerie şi trupă. Toate săbiile respective erau produse în manufacturi din străinătate, dintre care amintim celebrele ateliere Sollingen din Germania, vestite pentru calitatea prelucrării oţelului. Printre armureriile prestigioase din Europa se numărau, încă din secolele medievale,  cele de la Cluet – Franţa, Trivelli – Italia, Toledo – Spania.
Nu se poate discuta despre sabie fără a fi amintită cea a samurailor,  japonezii stăpânind încă din secolul XVII „nu numai tehnologia obţinerii unor aliaje fier- oţel bine omogenizate, ci şi metode de tratare termică parţială, şlefuire şi lustruire ce ducea la rezultate situate la limita superioară a posibilului tehnic56”.57 Sabia samurailor rămâne modelul ideal al armei ce cucereşte prin forţă, flexibilitate şi rezistenţă. La ora actuală, în Japonia sunt în jur de 250 de fierării, ce produc săbii care depăşesc în frumuseţe şi calitate chiar şi cele mai bune produse ale istoriei sabiilor.
Paloşul
Între sabie – spadă există un hibrid mai rar întâlnit, denumit în germană „Säbelschwert58” şi desemnat în limba română cu termenul „paloş”, împrumutat probabil din limbile slave prin care acest cuvânt desemnează o armă sau un obiect pentru lovit59. Acest tip de armă albă are lama dreaptă ( uneori cu două tăişuri) şi cu mânerul înclinat.           
Baioneta
Cuvântul „bajonett” provine, probabil de la oraşul francez Bayonne, unde au fost confecţionate primele arme de acest gen, însă e posibilă şi provenienţa cuvântului din spaniolă, „bayneta” însemnând cuţit mare. Nu s-a stabilit dacă primele baionete erau folosite în scopuri militare sau de vânătoare, acestea prezentând o lamă cu tăiş simplu sau dublu, tăiş posterior scurt, mâner de parare şi vran care se înşuruba pe ţeava puştii.
Armele de infanterie cu cremene şi baionetă ataşabilă, armă de înţepare scurtă, au înlăturat până la sfârşitul secolului al XVII lea suliţa lungă „pike”.
Folosirea armelor de foc cu cremene făcea imposibilă însă execuţia focului în momentul ataşării baionetei la arma . De aceea, manevra se executa abia după ce a fost tras ultimul foc, baioneta fiind purtată într-o poşetă. Adesea se întâmpla ca soldatul să piardă în luptă baioneta, aceasta fiind lesne retezată de pe arma de foc în urma unei lovituri aplicate de inamic. S-au încercat şi alte modalităţi de prindere a baionetei pe armă: modelul următor de baionetă a fost cea cu ţevişoară sau manşon, cu ajutorul căruia baioneta era prinsă pe ţeava puştii -manşonul avea o despicătură, care făcea posibilă aplicarea baionetei pe ţevi de diferite grosimi.
La ora actuală, baioneta este singura armă albă care intră în dotarea standard a trupelor de infanterie.
Toporul, barda şi securea de luptă
Toporul de luptă apare în vechime, la toate populaţiile războinice, ca armă de lovire. De exemplu, vikingii roteau topoarele deasupra capului înainte de a da lovitura finală, ţinându-le cu ambele mâini de cozile lungi60.
În Evul Mediu occidental, în luptă topoarele erau armele folosite de regulă de pedestrime (ţărani), fie pentru lupta corp la corp, fie prin aruncarea în inamicul plasat la distanţă. Ţinta putea însă fi şi calul acestuia.
Cu toporul  şi securea (un topor cu lama având muchie mai mare) se tăiau şi arbori pentru întărituri, foc etc.
Barda (hache d`armes) prezenta o lamă cu tăiş lat, subţire şi curbat, pentru mărirea suprafeţei de lovire.
În cazul cavaleriei, ele se mânuiau „de-a călare cu una sau cu ambele mâini”61 .
Un tip de topor de luptă îl reprezintă tomahowk-ul, armă a indienilor americani, având lamă mai mică, alungită,  ataşată unei cozi din lemn lungi, uşoare.
Secerile şi coasele
Se întrebuinţau ca arme de tăiere de către pedestrime fie pentru lupta corp la corp, fie pentru a tăia picioarele cailor adversarilor.
Ghioaga şi buzduganul
O bucată de lemn tare(măciucă), cu un capăt mai bombat, în care erau ţintuite cuie cu capete groase, ghioaga a trebuit să fie îmbunătăţită în urma construirii unor platoşe puternice. A apărut astfel din secolul al XIII lea buzduganul  al cărui cap era confecţionat din bronz sau fier, cu ridicături sau vârfuri, pe el fiind aplicat mânerul. După secolul al XV lea, pe capul buzduganului vor fi fixate cinci, şase sau şapte lame ascuţite de lovire, care contribuie la uşurarea armei şi la un mai bun efect de lovire. Mânerul acestui tip de buzdugan era de asemenea din fier, iar poziţionarea mâinii pe acesta era delimitată de două plăcuţe rotunde. Un cârlig pe capul buzduganului sau un inel la capătul mânerului făcea posibilă purtarea la curea a armei.62
O formă mai deosebită de buzdugan o avea aşa numitul buzdugan- pumnal, care imita un pumn strâns, continuat cu o ţeavă de fixare de forma unei manşete, care lega capul de mâner.
Trebuie subliniat faptul că buzduganul reprezenta un însemn de comandament, fiind deseori bogat ornat. De exemplu, Ştefan Voievod avea două buzdugane de argint şi ar fi avut chiar şi unul de aur, pe care-l ducea în alaiuri marele postelnic.63
Biciul de război
Inspirat din uneltele folosite pentru bătutul păstăilor, această armă se utiliza în Evul Mediu pentru a lovi în armuri, avâd un mâner cu un laţ de care se prindea ca capăt o bilă de fier sau de lemn, prevăzută uneori cu ţepi.
Suliţa
Este o armă albă utilizată încă la vânătoare sau chiar în războaie civile. Construcţia ei este simplă : o prăjină, la al cărei capăt se fixează cu ajutorul unor cuie, benzi(din piele sau material textil) sau bolţuri o ţevişoară cu o lamă.
Suliţele cunosc două forme : suliţa de înţepare şi cea de aruncare, aceasta din urmă fiind mai subţire şi având o greutate mai mică, la capătul prăjinii existând o parte metalică ce funcţiona ca o contragreutate.
La germanici, suliţa simboliza bărbatul liber şi arma zeului Wodan64.
Lancea
Cu o formă asemănătoare suliţei, lancea era folosită de către călăreţii războinici. După introducerea în luptă a armurilor îmbunătăţite, lancea a trebuit să fie tot mai mare şi mai grea, pentru ca forţa cu care lovea călăreţul să fie crescută. Acesta ţinea arma sub braţ, iar pentru protejarea mâinii, pe prăjină se fixa un mic  scut.
Lancea a fost şi arma turnirurilor.
Halebarda
Numele armei provine de la cuvintele Helm sau Halm=prăjină şi Barte= bardă.  Spre deosebire de securea de luptă,  halebarda are în partea superioară  un vârf de împungere, iar în partea inferioară – o lamă lată pentru lovire.
În secolulele XV-XVII se utiliza în luptă un model de halebardă uşoară, numită pertuizana.
Cercul de război
Folosit mai ales de triburile Sikh din nord-vestul Indiei, chakram-uleste un cerc de oţel plat, cu marginea exterioară zimţată, fiind purtat în vârful unui turban înalt, conic. Cercul se rotea puternic pe degetul arătător înainte de a fi aruncat sau ţinut strâns între degetul arătător şi police  şi se proiecta cu o mişcare bruscă pornind din dreptul pieptului.
Bumerangul
Armă tradiţională a aborigenilor australieni, bumerangul este confecţionat dintr-o bucată de lemn curbat, care, fiind aruncată la distanţă, revine la locul iniţial, dacă nu a lovit ţinta.
Brăţara de luptă
Are aspectul unei brăţări din piele sau din metal, prevăzută fie cu ţepi ascuţiţi, fie cu un tăiş exterior (în cazul confecţionării din oţel).
Boxul
Armă de lovire, boxul constă fie  dintr-o bucată de metal cu găuri pentru degete, cu care se atacă ţinând pumnul strâns, fie dintr-o bucată din corn de animal sau din metal în formă de semilună închisă,  prevăzută pe curbură cu ţepi sau chiar cârlige.
Nunchuck-ul
Format din două bucăţi de lemn sau alt material prinse una de alta cu un laţ de piele sau din zale, această armă orientală este mânuită prin răsuciri stânga-dreapta, care îi imprimă viteză, ajutând la lovirea puternică a ţintei.
Note
43 H.Müller, H.Kölling, op.cit
44 Zeno Karl Pinter, op. cit., pg. 63
45 Michele Byam, „Arme şi armuri”, Dorlin Kindersley Limited, Slovacia, 2003, pg.51
46 Zeno Karl Pinter, op. cit.,   pg.60
47 H.Müller, H.Kölling, op.cit.
48 idem
49 Zeno Karl Pinter, op.cit., pg.32
50  idem, pg.33
51 H.Müller, H.Kölling, op.cit.
52 idem
53 Sabie lată, scurtă şi dreaptă
54 Cornel L. Scafeş şi colab., „Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878), Ed.Sigma, Bucureşti, 2002, pg.369-370
55 ibidem
56 Este vorba de obţinerea pe cale mecanică a aliajului de lamă
57 Zeno Karl Pinter, op.cit., pg.77
58 Adică sabie-spadă
59  Zeno Karl Pinter, op.cit, pg.28
60 Michele Byam, op.cit., pg.9
61 Radu Rosetti, op.cit., pg.129
62 H.Müller, H.Kölling, op.cit.
63 Radu Rosetti, op.cit., pg.247
64 H.Müller, H.Kölling, op.cit.
Expert Criminalist
Subcomisar de Poliţie CLAUDIA MOŞOARCĂ