Teorii predominant biologice

Unele teorii denumite constituționaliste se adresează în special constituției fizice și constituției psihice a omului, așa cum au fost ele stabilite în clasificarea Kretschmer ( tipul picnic , astenic, atletic sau distrofic ) , a lui Sheldon ( tipul endomorf , exomorf sau mezomorf) și a lui Pavlov ( tipul sangvin, flegmatic sau melancolic). Astfel tipurile endomorf și mezomorf ar fi dominatoare și competitive , iar tipurile exo-sau ectomorf ar fi retrase și imprevizibile. În cercetările sale Glueck arată că 60% dintre infractori aparțin tipului mezomorf față de 30% din grupul de control. Biotipurile, mai ales psihice se pot manifesta ca înclinații spre anumite conduite impulsive, nestăpânite și deci cu risc de inadaptare. Un rol aparte i-a fost acordat constituției biopsihologice în delincvență de Olof Kinberg în lucrarea sa ”Probleme de bază ale criminologiei” și de către Benigno di Tullio în lucrarea ” Principii de criminologie clinică” , unde sunt descrise construcții criminale de personalitate cu trăsături ca: egofilia, impulsivitatea și lipsa de empatie. Ei acordă întâietate factorilor psihologici și mezologici din prima perioadă a vieții individului. Tipul picnic din clasificarea lui Kretschmer ar fi înclinat spre o criminalitate de tip viclean, cel astenic spre o criminalitate patrimonială iar cel atletic spre o criminalitate brutală. Tipul excitabil din clasificarea lui Pavlov ar fi înclinat spre heteroagresivitate, cel inhibabil spre autoagresivitate iar tipul endomorf din clasificarea lui Sheldon către reacții lente spre deosebire de tipul mezomorf înclinat spre reacții rapide.

În 1956, Glueck compară 500 de indivizi normali cu 500 de infractori recidiviști și, în lucrarea sa ” Fizicul și delincvența” arată ca predominantă acestor trăsături antropologice starea de insensibilitate psihică. Acest lucru îl scoate în evidență și Hooton în lucrarea ” Criminalul american. Studiu antropologic”.

Alte teorii în vogă astăzi sunt cele de natură biochimică ce acordă un rol deosebit mediatorilor cerebrali în geneza agresivității. Teoriile endocrinologice accentuează rolul unor hormoni în înclinația spre infracțiune, mai ales sexuale, nivelul testosteronului, hormon sexual masculin, fiind crescut la cei ce săvârșesc infracțiuni de viol spre deosebire de grupul martor. Atât mediatorii cerebrali cât și hormonii pot genera dezechilibre între diferite structuri cerebrale și anume între creierul instinctual, creierul mamifer ( emoțional-afectiv ) și creierul uman ( rațional și anticipativ ).

Un accent deosebit s-a pus pe teoriile genetice ( ereditare sau ineiste ) care au culminat în zilele noastre cu cercetările citogeneticii și cu descoperirea la unii infractori a unui cromozom y suplimentar – xyy. A fost astfel studiat arborele genealogic al unor familii delincvente ” celebre” care într-o descendență de 75 de ani cu 480 de membri au dat aproximativ 200 de hoți, 280 de cerșetori și 90 de prostituate, producând statului american pierderi de peste 2 milioane de dolari.

De asemenea au fost studiați apoi gemenii monozigoți la care, fiind univitelini există o concordanță de aproximativ 70% pentru delicvență, iar 5 din 6 recidivează, față de gemenii dizigoți – bivitelini ce provin din zigoți diferiți la care concordanța cu delincvența a fost de doar 30% , numai 2 din 6 recidivând. Diferența de inadaptare dintre mono și dizigoți ar reprezenta ca și la descendența familiilor delincvente, influența mediului în delicvență. Plecând de la aceste constatări, unii autori ( Lange ) au vorbit despre crimă ca destin genetic, cercetările pe gemeni fiind completate de cercetările pe copii adoptați și neadoptați la care s-a constatat că 25% dintre aceștia fac delicte când părinții au antecedente penale și numai 15% când părinții nu posedă astfel de antecedente.

Unele cazuri celebre din SUA și Franța, prin crimele monstruase, au ajuns în fața justiției, când s-a apreciat pe baza expertizelor efectuate, că prezența unui cromozom Y în plus relevă doar o constituție biologică particulară cu rol de cel mult trecere la act dar care nu înlătură reprezentarea conținutului și a consecințelor faptelor proprii, adică responsabilitatea pentru faptele comise.

Legătura indirectă, în sensul că mediul existențial favorizează deseori exprimarea acestor trăsături biologice, au dus în trecut la adoptarea de politici de discriminare rasială, fapt ce se află în evidentă contradicție cu un punct de vedere științific.

Ereditatea caracterelor și a inteligenței a fost cea care a adus la eugenie socială plecând de la constatarea inadecvată a lui Darwin că cei săraci sunt inebudcabili din naștere, mergând până la separația în școli în funcție de coeficientul de inteligență. Eliminarea celor slabi, debili, bolnavi mintali, ce se înmulțesc rapid ca și a infractorilor a dus la atrocitățile și exterminările naziste după criterii rasiale. În concluzie, infractorii sunt ” făcuți nu născuți” și creierul, deși reprezintă organul eredității, progresează numai sub influența mediului ( 80% din sinapse se dezvoltă ontogenetic după naștere ).

Teorii predominant psihologice

Pentru Mailloux, ar exista două momente esențiale în dezvoltarea personalității, și anume apariția identității eu-lui și rolul familiei, ce influențează decisiv motivațiile ulterioare ale individului. Oricum, personalitatea delincventă se focalizează în jurul trăsăturilor de egofilie, impulsivitate, insensibilitate și imaturitate psihică astfel încât s-au elaborat multiple variante ale teoriilor psihologice.

Teoria psihomorală a lui Etinne de Greef admite că eul infractorului ajunge la o așa regresiune morală încât nu resimte crima ca pe un act de gravitate. Indiferența afectivă este elementul fundamental ce favorizează și permite trecerea la actul delincvent. Inafectivitatea este așadar trăsătura psihică fundamentală a personalității infractorului.

Teoria personalității criminale a lui J. Pinatel ( 1971 ) se bazează pe concepția stării de periculozitate psihică, pe potențialul de periculozitate psihică a delincventului, care impun astfel un diagnostic criminologic al acestuia, un diagnostic de capacitate penală. În acest scop, Pinatel structurează o personalitate criminală caracterizată prin egocentrism și egofilie, impulsivitate și inafectivitate ca nucleu central al acestei personalități. Mai mult, Pinatel consideră că personalitatea criminală este elementul principal de trecere la act, între cauzele infracțiunii și realizarea sa interpunându-se totodată personalitatea delincventă.

Un continuator al teoriei personalității delincvente în cadrul criminologiei clinice este Giacomo Canepa, medic legist, dar pentru care criminalitatea este o maladie morală a societății caracterizată printr-o deteriorare a valorii sale morale fundamentale. El face, astfel, legătura dintre anomia socială și personalitatea delincventă.

Teoria personalității delincvente inițiate de Ditulio și continuate de Pinatel și Canepa atestă că :

–          orice om, în circumstanțe excepționale, în funcție de personalitatea sa poate deveni un infractor;

–          factorii sociali influențează comportamentul numai dacă întâlnesc o constituție de personalitate preexistentă și o situație de mediu oarecare. Cu alte cuvinte, mediul nu

poate fi patogen fără o structură de personalitate .

–          personalitatea este elementul de trecere la actul delincvent, între cauze și delict interpunându-se întotdeauna personalitatea. În funcție de personalitate în condiții identice de mediu nociv nu toți săvârșesc infracțiuni, după cum același tip de personalitate delincventă se întâlnește în situații diferite de mediu.

–          Personalitatea anomică se formează în condiții anomice de mediu, mai ales microsocial, familial și apoi macrosocial, de grup inadaptat, și se caracterizează prin păstrarea funcțiilor de cunoaștere, adică subiecții au posibilitatea de a cunoaște lumea dar nu o recunosc în contrast cu instabilitatea comportamentală, impulsivitatea instinctuală, egofilia și instabilitatea față de altii, tendința de la simulare, disimulare și vindicațiune, în lipsa sentimentelor de culpă și de empatie interumană.

Teoria frustrației

Ca obstacol în calea unor aspirații, este o altă teorie psihologică de nuanță psihanalitică, frustrarea excesivă căpătând un rol negativ și determinând motivații inadaptative  primare sau secundare. Frustrarea moderată are un rol pozitiv în depășirea unor obstacole din calea aspirațiilor, dar frustrarea excesivă repetată prin discordanța dintre dorințe legitime ale subiectului și posibilitățile de realizare pate duce la inadaptare și delincvență.           O variantă psihanalitică a teoriei frustrării este teoria complexului de inferioritate a lui Adler, după care, individul frustrat caută să își compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, în scopul de a-și depăși condiția proprie de frustrare, insatisfacție și inferioritate. Ca și frustrația, lipsa rezistenței la frustrație și sentimentul de inferioritate, scad imaginea favorabilă a subiectului despre sine. Comportamentul de inferioritate nu mai poate fi interiorizat și inhibat prin scăderea toleranței sale la factorii frustranți de mediu extern, deci prin complexe de inferioritate, generează conduite aberante delincvente.

Teoria constructelor a lui Kelly se bazează pe specificul de anticipare a consecințelor comportamentului uman și afirmă că omul operează permanent cu modele de interpretare a realității exterioare și a situațiilor de viață, structurându-și conduita după imaginea despre cum este și cum ar dori să fie la un moment dat. Cu asemenea modele de conduită, omul formează modele anticipative, creative ori conformiste, iar când aceste modele lipsesc își creează conduite delincvente sau deviante.

Teoria conflictelor psihologice admite tipuri de conflicte intrasubiective ( ce duc la tentative de suicid sau suicid ) , intersubiective ( ce duc la agresivitate și delincvență ), biologice ( ce duc la agresiuni sexuale în cazul disfuncțiilor sexuale ) , psihologice ( ce duc , de exemplu, în familie, la adevărate conjugopatii ) sau sociale ( ce duc la răzvrătirea socială) – care duc în momentul în care conflictul depășește o limită admisă la inadaptare și delincvență. Conflictul dintre natura omului și cultură a creat respectul, admirația și creația valorilor umane, omul ieșind din natură prin cultură și astfel dezvoltându-și personalitatea culturală bazată pe repectul pentru valori, pe adaptare valorică și deci creatoare la mediu, drept consecință a încorporării permanente a valorii sociale în personalitatea sa.

Pentru Cloward și Ohli subcultura devine criminală, conflictuală și de evaziune în funcție de gradul de acces la mijloacele ilegitime de realizarea a scopurilor, un comportament tipic de evaziune conflictuală, intrausubiectivă, fiind comportamentul toxicomanilor.

Pentru psihanaliști creierul, cu cele trei instanțe ale sale, creierul inconștient ( sinele ), creierul preconștient ( eul ) și creierul conștient ( supraeul ) stabilește o homeostazie                ( echilibru) între mediu și individ, lupta supraeului socio-cultural cu sinele biologic fiind un factor de progres uman. Pentru Freud, eul nu cunoaște stăpân la el acasă și când insatisfacțiile refulate din conștient în inconștient răbufnesc apare crima ca expresie a lipsei de putere asupra eului de a stăpâni sinele ( de exemplu crima pasională ). Crima este astfel și expresia nevoii autorului de a fi pedepsit din cauza sentimentelor de culpă sau expresie a unor angoase interne consecutive imaturității supraeului.

Mannheim și T. Haymans elaborează teoria caracteriopatiei ( tulburări de caracter ) în geneza delincvenței. În viziunea lor, caracterul ( adăugat prin educație în decursul vieții individului ) face legătura dintre trăsăturile constituționale ( temperament de tip coleric , impulsiv sau sangvinic ) și mediu , astfel că factorii psihofiziologici ce favorizează sau determină crima vor fi de natură constituțională, patologică sau normală.

Teoria asociațiilor diferențiale a lui Sutherland, după care comportamentul criminal se învață prin asociere și prin repudiere și izolare ( când subiectul se asociază cu cei ce depreciază un atare comportament criminal). Asocierea cu astfel de modele devine cu atât mai riscantă cu cât se produce mai precoce în viața individului. În această teorie interpretările nevaforabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Comunicând în cadrul grupului delincvent, subiecții se asociază și , în același timp se izolează de cei care le depreciază conduita. Cu cât învățarea comportamentului delincvent va fi mai precoce, cu atât asocierea delincventă va fi mai facilă. Comportamentul delincvent este așadar expresia socializării negative în personalitate, expresia unei stagnări a evoluției comportamentului uman către formele sale specifice umane de comportament ierarhizat, reflectat, anticipat și corectat permanent prin feedback.