Alexandru Mario Pop
Expert criminalist
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti
Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj
 

Activitatea de identificare cea mai uzitată în criminalistică are ca scop identificarea persoanei, fiind cunoscută şi sub denumirea de „identificare judiciară”.Ea a apărut ca o necesitate încă de la primele forme de organizare a societăţii, pentru a înlesni cercetarea actelor ostile societăţii. Astfel, pentru identificarea persoanei care a săvârşit o fapt reprobabilă se foloseau în antichitate însemnarea cu fierul roşu sau tatuarea.  Şi practica judiciară din Evul Mediu a cunoscut însemnarea fizică a celor condamnaţi [1].


Primul care a pus bazele unui sistem metodic de înregistrare a infractorilor a fost Eugène François Vidoq, înfiinţând fişele personale ale deţinuţilor în care erau notate semnalmentele lor, faptele comise, procedeele utilizate precum şi cercul de cunoscuţi, încercându-se astfel o catalogare după „modus operandi” MO.

Apariţia fotografiei face ca după 1848 arhiva poliţie franceze să cuprindă pe lângă mai mult de 5.000.000 fişe şi 80.000 de fotografii.

In 1870 antropologul francez Alphonse Bertillon dezvoltă un sistem de clasificare antropometric, în funcţie de dimensiunile anumitor oase. Acest sistem a fost operaţional circa 30 de ani până când  în 1903 un condamnat pe nume Will West, a fost dus la penitenciarul din Leavenworth Kansas. Acolo se mai afla un deţinut, William West, ale cărui măsurători antropometrice după sistemul lui Bertillon erau foarte apropiate de cele ale lui Will West. După investigaţii s-a constatat că era vorba de două persoane diferite care semănau, fără a fi însă înrudite. S-a conchis astfel că măsurătorile antropometrice nu erau suficiente pentru identificarea persoanei.

Inceputul folosirii amprentelor papilare pentru identificarea persoanei l-a făcut Sir William Herschel. Acesta, fiind funcţionar al Coroanei Britanice în India , magistrat al districtului  Hoogley din Jungipoor, a utilizat din 1858 amprentele digitale pentru semnarea contractelor de către indigeni, care pentru europeni semănau între ei şi mulţi erau şi fără ştiinţă de carte. Herschel a constatat astfel că amprentele papilare imprimate cu cerneală făceau posibilă identificarea persoanei.

Independent de Sir William Herschel, în 1880 Dr.Henry Faulds de la spitalul Tsukiji din Tokio studiind vase ceramice antice pe care erau imprimate urme de mâini,  a urmărit varietatea desenelor papilare, dacă acestea sunt diferite de la un individ la altul şi/sau constante la acelaşi individ. William Herschel a fost primul care a conchis că a descoperit o nouă metodă de stabilire a identităţii iar Henry Faulds a fost primul care a folosit amprenta digitală pentru  descoperirea autorului unei infracţiuni.

Cercetările lui Faulds au fost transmise de Charles Darwin vărului său, Sir Francis Galton care publica în 1892 „Amprentele digitale” unde erau evidenţiate caracteristicile identificatoare ale acestora, fixitatea lor de-a lungul timpului şi se puneau bazele primului sistem de clasificare a amprentelor digitale. Galton a definit detaliile desenului papilar care stau şi azi la baza identificării criminalistice după amprentele papilare.

 In 1891 Juan Vucetich de la Poliţia din Argentina pune bazele unui sistem de clasificare după tiparul folosit de Galton, făcând în 1892 prima identificare criminalistică după urmele papilare, identifiănd o femeie pe nume Rojas care şi-a ucis ambii fii, tăindu-şi ulterior gâtul pentru a acuza o altă persoană de sâvârşirea faptei.


Dr. Edmond Locard, fost student a lui Bertillon şi director al laboratorului din Lyon, a stabilit primele reguli ale numărului minim de detalii ale desenului papilar necesare şi totodată suficiente pentru o identificare [2].

In 1914 Dr.Locard şi-a publicat concluziile privind criteriile de identificare după amprentele papilare, putând dezvolta o regulă tripartită de tipul:

1.Dacă avem mai mult de 12 puncte coincidente ale detaliului desenului papilar iar urma este clară concluzia este certă de identificare, fără nici un echivoc.

2.Dacă avem 8-12 puncte coincidente, atunci concluzia de identificare va fi funcţie de:

– claritatea urmei;
– raritatea detaliilor desenului papilar;
– prezenţa zonei centrale şi a deltei în urma exploatată;
– prezenţa porilor (poroscopie);
– o evidentă şi clară similitudine a grosimii crestelor papilare şi a şanţurilor interpapilare.

3.Dacă există doar un număr minim de detalii coincidente, ele nu pot fi puse la baza unei identificări criminalistice. [3].

Detaliul poroscopic însă nu prezintă aceeaşi valoare identificatoare ca şi detaliul lui Galton, mulţi experţi în necunoştiinţă de cauză încercând să folosească acelaşi număr de detalii şi în cazul identificării poroscopice. In acest caz numărul de detalii poate ajunge la 40 pentru a stabili individulitatea. Studii privind detaliile desenului papilar şi gradul de încredere al identificării au fost făcute şi de Stoney şi Thornton. [4].

Identificarea persoanei după desenul papilar are la bază urătoarele proprietăţi ale acestuia:

–          unicitatea;
–          fixitatea;
–          inalterabilitatea.

Unicitatea desenului papilar constă în faptul că desenele papilare se deosebesc între ele prin formă şi prin detalii ale desenului papilar (minutiae) la cărui număr şi varietate face ca imposibilă întâlnirea a două amprente identice.

Fixitatea desenului papilar este o altă caracteristică care constă din menţinerea formei şi detaliillor desnului papilar de la formarea sa  în luna a şasea de viaţă intrauterină până la moartea persoanei. Această proprietate nu trebuie însă interpretată într-o manieră fixistă, existând posibilitatea alterării desenului prin apariţia sau dispariţia unui detaliu, fără intervenţie mecanică, chimică sau chirurgicală, modificare care nu este de natură să determine o diferenţă calitativă între desenele papilare ale aceleiaşi persoane.

Inalterabilitatea reprezintă o altă proprietate determinată de faptul că în mod normal un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Număi rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dermic, precum şi anumite boli de tipul leprei pot duce la alterarea involuntaă a desenului papilar. Cercetări au demonstrat că nici arderea cu fierul încins, cu ulei fierbinte sau apă clocotită nu este capabilă să distrugă amprentele. [5].

  1. Urmele papilare. Mecanismul de formare a lor. Tipuri de urme papilare.

Contactul dintre palma sau planta infractorului cu diferite suprafeţe la locul faptei crează urme ale crestelor papilare.

De cele mai multe ori aceste urme se formează prin depunerea de substanţă de pe degete, de la sudoare, grăsimi, uleiuri, sânge etc., formându-se aşa-zisele urme de stratificare.

Alteori, poate avea loc detaşarea de substanţă de pe obiectul purtător de urmă (vopsea, praf etc.) formându-se urme de destratificare.

In cazul în care obiectul purtător de urmă este moale (argilă, plastilină etc.) se pot forma urme de adâncime, urme de relief.

In funcţie de vizibilitatea acestor urme ele pot fi clasificate în urme latente, ce nu se pot vedea cu ochiul liber şi în urme vizibile.

Urmele vizibile nu pun probleme deosebite în relevare şi fixare, ele de regulă putând fi examinate cu ajutorul unor mijloace optice şi fixate prin fotografiere.

Urmele latente însă rămân la depunerea sudorii umane ca efect al atingerii cu mâna sau planta, voluntar sau involuntar a anumitor obiecte.

„Vinovate” de formarea acestor urme sunt glandele sudoripare din piele, denumite şi glande ecrine şi apocrine, precum şi glandele sebacee ce produc grăsime.

Aceste glande traversează straturile epidermului deschizându-se în porii crestelor papilare, după cum se observă în Fig.1:

1

Fig.1 detaliu porii crestelor papilare

Sudoarea este o soluţie apoasă secretată fără pierdere citoplasmatică de către glandele sudoripare ecrine şi cu conţinut citoplasmatic în cazul celor apocrine.

Sudoarea palmelor este exclusiv sudoare produsă de glande ecrine conţinând alături de 98.5% apă şi uree, acizi organici, aminoacizi, clorură de sodiu şi alte săruri anorganice. Glandele apocrine sunt plasate în zona axilei şi perineului, fiind asociate de regulă cu foliculii piloşi.

Glandele sebacee asociate şi ele cu foliculii piloşi secretă o substanţă uleioasă, lipidică,  sebumul, având ca principal rol protejarea de apă a pielii.

Urmele papilare latente conţin de regulă sudoare secretată de glandele ecrine, însă nu poate fi niciodată exclusă contaminarea cu substanţe lipidice secretate de glandele sebacee. Această contaminare apare spre pildă prin frecarea mâinilor de păr, ştergerea nasului, atingerea frunţii unde sudoarea conţine şi compuşi lipidici.

Un studiu din 1974 indica varietatea compuşilor lipidici de pe suprafaţa pielii umane [6].

Aceşti acizi graşi ce se regăsesc la suprafaţa crestelor papilare nu sunt întotdeauna un rezultat al secreţiei glandelor sebacee, ei putând fi şi rezultaţi ai unor procese de hidroliză a lipidelor din piele [7].

Lipidele sunt compuşi hidrofobi, solubili în solvenţi organici. Acizii graşi sunt constituiţi dintr-un lanţ hidrocarbonat legat de o funcţiune carboxilică.

Acizii graşi nesaturaţi (care ne interesează în cazul amprentelor papilare, existând posibilitatea relevării acestora prin reacţii de adiţie a iodului la legătura dublă), adoptă de obicei o configuraţie cis, ei fiind in natură răspândiţi cu un număr par de atomi de carbon, de exemplu:

2acid gras cis

indicând de asemenea:

14:0 acid miristic
16:0 acid palmitic
18:0 acid stearic
18:1 cisD9 acid oleic
18:2 cisD9,12 acid linoleic
18:3 cisD9,12,15 acid linonenic
20:4 cisD5,8,11,14 acid arachidonic
20:5 cisD5,8,11,14,17 acid eicosapentaenoic

Glicerofosfolipide (fosfogliceride) sunt alţi constituenţi comuni ai membranelor celulare. Provin tot din glicerină, ai cărei C1 şi C2 sunt esterificaţi cu acizi graşi iar C3 este esterificat cu acid fosforic:

3

In mai multe fosfogligeride restul fosforic este la rândul său esterificat cu alcooli de tipul serinei, colinei, etanolaminei,glycerol sau inositol, obţinându-se structuri de tipul fosfatidilcolinei:

4

 

Compoziţia pielii umane a putut fi studiată [9] prin gaz cromatografie. Un extract etanolic de piele, după o metanoliză acidă anhidră a fost tratat pentru formare de compuşi volatili susceptibili examinării GC/MS cu anhidridă heptafluorobutirică. Cu toată heterogenitatea extremă a acestor extracte de piele s-au putut decela amestecuri de monozaharide, baze cu catenă lungă (sfinganine, sfingenine, fitosfinganine), acizi graşi şi alchil-gliceroli.

S-a folosit astfel următoarea metodă:

– s-au spălat mâinile de două ori cu câte 25ml etanol redistilat, iar soluţia astfel obţinută a fost concentrată cu un rotavapor.Rezidul astfel obţinut a fost suspendat în 2 ml cloroform:metanol 1:1, transferat în flacoane Pyrex cu pereţi groşi şi s-a centrifugat 30 min la 3000 rpm la 200C., după care s-a trecut în flacoane Pyrex teflonate şi s-a uscat în jet de azot.

Probele au fost suplimentate cu agent de metanoliză (0.5 ml) şi s-au ţinut în recipiente închise 20h la 800C. Agentul de metanoliză a fost obţinut prin dizolvare HCl anhidru (până la 0.5 M) în metanol anhidru, în prealabil distilat pe şpan de magneziu. HCl anhidru a fost preparat prin picurarea acidului sulfuric pe NaCl. După metanoliză, probele au fost aduse la sec în curent de azot sub nişă şi tratate subsecvent cu 200 µl acetonitril şi 25 µl  anhidridă heptafluorobutirică. Recipientele închise au fost  încălzite 15 min la 1500C pe baie de nisip.După răcire la temperatura camerei probele pot fi păstrate câteva luni. Când s-a trecut la analiză s-a eliminat în curent de azot sub nişă excesul de acid heptafluorobutiric şi a fost preluat în acetonitril absolut anhidru, păstrat în prezenţă de clorură de calciu anhidră.

 Pe lânga compuşii lipidici ce se pot releva de regulă pe baza unor reacţii specifice ale grupărilor funcţionale , cum ar fi de pildă adiţia iodului la legăturile duble ale acizilor graşi, ori prin metode fizice, ce rezultă din caracteristicile hidrofobe ale catenelor hidrocarbonate, urmele papilare mai conţin şi aminoacizi care, de regulă sunt relevaţi prin reacţii de culoare.

Mai mulţi aminoacizi au putut fi identificaţi în transpiraţia secretată de  glandele ecrine (cele care lasă şi urmele papilare). In condiţiile unei activităţi zilnice obişnuite concentraţia de aminoacizi scade odată cu cantitatea de transpiraţie. Se remarcă de asemenea sporirea cantităţii de aminoacizi sub influenţa sistemului nervos central atunci când persoana este supusă unei stări de stres. De pildă, în situaţia când infractorul completează un cec fals şi doreşte încasarea lui de la o bancă, urmele papilare lăsate de acesta pe fila de hârtie vor conţine o cantitate mai mare de aminoacizi, relevabili prin tratare cu ninhidrină sau DFO. Un studiu experimental efectuat la Şcoala de Poliţie din Ontario a relevat existenţa unor cantităţi mai mari de aminoacizi pe filele de examen, deât în cazul unor foi de hârtie atinse fără a fi în condiţii de stres [10].

  1. Păşescu, Gh., Constantin , I.R., “Secretele amprentelor papilare”, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996.
  2. Kingston, C.R.; Kirk, P.L. Revue internationale de police criminelle, 1965, 20 (186), 62-69.
  3. Christophe Champod, Journal of Forensic Identification, 1995, 45 (2), 136-155.
  4. Stoney, D.A.; Thornton, J.I  Journal of Forensic Sciences,1986, 31 (4), 1187-1216.
  5. Stancu, E., “Criminalistica. Ştiinţa investigării infracţiunilor. Vol.I.” Ed. Tempus, Bucureşti, 1992.
  6. Nicolaides, N. Science, 1974,186, pp. 19–26.
  7. Robert  D. Olsen Sr.,Criminalist III Kansas Bureau of Investigation, “Chemical Dating Techniques For Latent Fingerprints: Preliminary Report”.
  8. 8.      Stewart, M. E.; Downing T.D. The Journal of Lipid Research, 1999, 40, 1434-1439.
  9. Pons, A.; Timmerman, Ph.; Leroy, Y; Zanetta, J-P. The Journal of Lipid Research, 2002 , 43, 794-804.
  10. Victoria (Australia) Police-Victoria Forensic Science Centre-Fingerprint Branch Module Three- Structure of the Skin, 2002