Tanatologia medico-legală prezintă importanţă pentru:

medicul legist, deoarece prin obiectivele sale răspunde problemelor ridicate de justiţie pentru stabilirea morţii reale, stabilirea datei morţii, orientarea diagnostică şi orientarea asupra condiţiilor în care a stat cadavrul până în momentul examinării; medicul clinician, în vederea diagnosticului corect al morţii, diferenţierii semnelor morţii reale de leziunile traumatice, permiţând astfel semnalarea obligatorie organelor de poliţie şi procuratură a cazurilor medico-legale; medicul de reanimare şi terapie intensivă, în vederea interpretării fenomenelor vitale şi letale (care sunt asociate în stările terminale) şi stabilirii momentului morţii.

După felul morţii avem următoarea clasificare :

–          moarte neviolentă, determinată de cauze intriseci organismului;

–          moarte violentă, cauzată de acţiunea factorilor traumatici din mediul extern asupra organismului.

Vorbim de leziuni mortale numai atunci când examinarea lor se face pe

cadavru. Se consideră ca leziuni sigur mortale acelea care determină totdeuna moartea şi la orice fel de individ, oricare ar fi reactivitatea organismului acestuia, chiar dacă moartea nu se produce imediat.

Determinarea caracterului mortal sigur al leziunilor se face după criteriile:

1. dacă este lezat un organ important pentru viaţă, indiferent dacă leziunea este mai mult sau mai puţin întinsă;
2. dacă leziunea duce direct la moarte;
3. organul lezat trebuie să fie sănătos sau în orice caz boala sa nu trebuie să accelereze producerea morţii din cauza leziunii.

Leziunile condiţionat mortale sunt cele care „provoacă moartea prin colaborarea unor condiţii concomitente, interne (leziuni mortale ce ţin de factori individuali) şi externe (leziuni întâmplător mortale”.

În practica penală, aceste leziuni mortale îmbracă formele omorului şi ale loviturilor cauzatoare de moarte.

Omorul, definit de art. 174 Cod penal ca „uciderea unei persoane”, apare ca fapt antisocial în general întâmplător, comis în situaţii ocazionale, conflictuale sau favorizat de unele condiţii (consum de alcool), dar şi ca manifestare patologică la indivizi cu personalitate deviantă sau cu afecţiuni psihice grave preexistente. În mod excepţional, omorul are un caracter premeditat sau survine în contextul sau ca o consecinţă a altor infracţiuni – tâlhărie, viol.

Tot ca infracţiune este pedepsită şi tentativa de omor, ce are ca elemente de bază juridică intenţia şi premeditarea, rolul expertizei medico-legale limitându-se întrucâtva la aspecte ca: regiunea corporală lezată ( cu punerea în primejdie a vieţii), aprecieri asupra tipului de obiect vulnerant, astfel ca juristul să îşi dea seama dacă obiectul (arma) era pregătit anterior agresiunii sau dacă era apt să determine leziuni mortale, intensitatea traumatismului (felul, profunzimea, întinderea şi numărul leziunilor), consecinţele imediate sau tardive.

Referitor la leziunile cauzatoare de moarte (art. 183 Cod penal), se specifică că „dacă una din faptele prevăzute în art. 180-182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. …  În toate aceste cazuri se impune o analiză atentă a tuturor datelor medicale clinice, macroscopice, necropsice şi de laborator, o discuţie a condiţiilor în care s-a produs decesul precum a raportului de cauzalitate dintre leziunea iniţială, condiţiile apariţiei complicaţiilor şi a cauzei morţii”.

Adeseori apar probleme de fineţe, interpretabile, fiind necesară cunoaşterea şi a antecedentelor bolnavului, a condiţiilor producerii morţii, a intervalului dintre agresiune şi deces etc.. Nu trebuie neglijată nici problema  factorului „stresant”, şi nici posibilitatea întreruperii raportului de cauzalitate prin apariţia unor factori intenţionali (întreţinerea voită sau prin infectare a unei plăgi de către victimă) sau în urma unor deficienţe de ordin terapeutic care pot lua aspectul unor culpe medicale.

„Analiza atentă, sistematică şi complexă a fiecărui caz, precum şi colaborarea dintre medicul legist şi anchetator sunt condiţii esenţiale indispensabile încadrării penale a faptei în astfel de cauze”.

Afirmam anterior că observaţiile şi concluziile medicului legist sunt decisive în aprecierea leziunilor mortale sau a oricăror tipuri de vătămări, fapt susţinut încă din 1928 de către Mina Minovici în „Tratatul de medicină legală”, operă fundamentală şi de o imensă valoare ştiinţifică. Pornind de la textul deosebit de complex şi de bine sistematizat din tratat, pe care îl găsim sub titlul „Vătămarea sănătăţii, incapacitatea de lucru şi suprimarea vieţii”, vom încerca să conturăm principalele obiective ale misiunii expertului legist – iar atunci când este cazul şi a criminalistului. Iată etapele parcurse de anchetă, aşa cum le indica Mina Minovici:

1. Examenul locului faptei. Indiferent că este vorba de omor, sinucidere, lovitură cauzatoare de moarte, rolul prim în cercetarea locului producerii faptului traumatic revine criminalistului. Acesta va stabili limitele locului, pentru ca să-i fie uşurată căutarea, găsirea, examinarea, fixarea şi ridicarea urmelor de toate tipurile ce vor folosi ca obiecte ale expertizelor criminalistice, chimice, fizice etc.. Medicul legist va ajuta la identificarea şi ridicarea probelor biologice, în special.
2. Identificarea cadavrului.
3. Natura leziunii.
4. Dacă leziunile sunt reale sau camuflate (exemplu: depesajul).
5. Dacă lovitura a fost violentă – „Este de observat, în prealabil, că nu întotdeuna adâncimea este în funcţie de însăşi violenţa traumatismului (cu cât instrumentul este mai tăios şi mai greu, cu atât pătrunde mai profund în ţesuturi, fără să fie nevoie de o presiune excesivă). Mai este de observat că, atât pe omul viu cât şi pe cadavru, garda instrumentului vulnerant cauzează o depresiune tegumentară, ceea ce măreşte adâncimea rănii”. „Putrefacţia măreşte grosimea ţesuturilor interesate”.
6. În / din ce direcţie a fost dată lovitura.
7. Dacă rănirea sau moartea victimei a fost precedată de luptă – leziunile de apărare vor fi observate de obicei la degete, în palme, pe antebraţ sau pe braţ, ori uneori chiar pe picioare. Vor indica lupta şi alte aspecte: haine mânjite cu noroi sau alte substanţe aflate la faţa locului, haine mototolite, sfâşiate, obiecte dărâmate, dezordinea de la locul faptei, urmele de sânge etc.. Criminalistul va consemna aceste constatări în procesul verbal la faţa locului.
8. Dacă sunt mai multe leziuni, medicul legist trebuie să stabilească ordinea producerii lor. Tratatul dă câteva indicaţii în acest sens: „dacă există mai multe răni cu hemoragie notabilă, cele cu hemoragie mai abundentă au fost făcute mai întâi; dacă sunt făcute cu acelaşi instrument, leziunile cu formă neregulată au fost făcute în urmă; o rană osoasă, în care s-a tocit vârful instrumentului este, după toate probabilităţile, cea din urmă; atunci când două răni făcute cu un instrument tăios se încrucişează, se poate, apropiind succesiv buzele uneia şi ale celeilalte, să se determine prioritarea. Dacă se lipesc întâi buzele uneia dintre răni, buzele celelalte nu se mai lipesc; rana ale cărei buze se lipesc este prima făcută ( demonstraţia lui Chavigny); dacă la craniu se notează două fracturi cea cu radiaţiunile complete este anterioară celeilalte; rănile agonice, produse prin cădere, sunt consecutive leziunilor care au provocat moartea; rănile de apărare sunt în genere prezumate ca fiind anterioare leziunilor mortale”.
9. Dacă rana a putut cauza boala şi care anume rană în caz de leziuni multiple. „Îndeosebi pronosticul leziunilor interesând capul trebuie să fie foarte rezervat, nu numai pentru că gravitatea lor depinde de constituţia şi starea generală a individului, dar şi pentru că gravitatea lor depinde de constituţia şi starea generală a individului, dar şi pentru că efectele pot fi tardive. Este de observat că starea patologică prezentă poate fi şi efectul unei complicaţii neevitate prin omisiunea sau întârzierea tratamentului apropiat al leziunii.

În boala consecutivă unei infecţii a rănii se poate întâmpla ca microbii să nu se găsească deloc pe rana vindecată sau nu, iar infecţiunea cu purulenţă să se dezvolte în adâncime. Expertul ţine seama de intervalul scurs între traumatism şi izbucnirea infecţiunii. La un individ în prealabil infectat, traumatismul joacă rolul unui agent de agravare şi generalizare a infecţiunii.

Infecţiunea organelor interne, cu sau fără existenţa unei leziuni exterioare pe corp, poate fi efectul unui transmisiuni din vecinătate (ex.: peritoneu contaminat de la stomac şi intestine; meningele afectat prin infecţiunea propagată prin nas şi sinusurile vecine etc.).

Bolile apar şi prin repercursiunea efectului traumatismului: pneumonia de

deglutiţie este consecutivă unui traumatism cranian, pleurita este consecutivă

unei grave contuzii a peretelui toracic etc.”.

10  .Determinarea cauzei bolii. „Dacă nu are posibilitatea să demonstreze raportul

direct sau indirect (efectul la distanţă, prin repercursiune) între faptul medical

şi cauza incriminată, expertul se va strădui să extragă din examenul său cel

puţin un element de o oarecare certitudine, care să-l îndrituiască de a

conchide la posibilitatea unei legături de cauzalitate”. Dintre posibilele boli

posttraumatice sunt menţionate: diabetul traumatic, complicat sau fatal prin

comă diabetică, sifilisul posttraumatic, transmis indirect prin sepsia sifilitică a

instrumentului vulnerant (ex.: în urma unei injecţii cu cafeină – Gougerat-Filiol,

1926), antraxul, tetanosul etc..

11. Rana mortală: „a) nici una dintre leziunile considerate în parte nu este mortală,

dar totuşi complexitatea rănilor a putut cauza moartea; b) numai una sau

câteva răni sunt mortale; c) toate leziunile au caracter de răni mortale – se va

stabili care anume a fost mai periculoasă şi în ce ordine au fost cauzate”.

12.  Momentul în care victima a sucombat efectelor traumatice. Stabilirea lui se

face prin: examenul leziunilor, docimazia hepatică, fenomenele cadavrerice,

examen coprologic.

13.  Vechimea rănii. Se apreciază observând cicatricile: dacă sunt sau nu

consecutive unei traume, căci există şi cicatrici patologice, chirurgicale, de

mutilare etnică; forma lor; vechimea lor; complicaţiile cicatricilor – jena

funcţională, formaţiunea canceroasă, redeschiderea şi posibila infecţie.

14.  Diferenţierea rănii viotale şi agonice de una post-mortală.

15.  Interpretarea paraliziilor sensibilităţii şi motilităţii, a nevritelor, nevrozelor şi

psihozelor.

16.  Interpretarea cauzei morţii. „Expertul are de determinat nu numai cauza reală

a morţii, dar şi corelaţiunea mai apropiată sau mai îndepărtată între cauzalitate

şi efect, adică să demonstreze cauza primară şi eventual, cauza secundară

(complicaţiunile)”.  Distingem deci între cauza directă – efect imediat sau tardiv

– şi cauza indirectă.

Legătura directă şi imediată între cauză şi efect întâlnim în  cazul:

1).  leziunilor grave (distrugere, compresiune, comoţie) care interesează

organele sediu al funcţiilor vitale;

2).  hemoragiilor externe, interne şi mixte;

3).  emboliei;

4).  asfixiei;

5).  şocului traumatic.

Legătura directă tardivă există la procesele morbide locale neinfecţionase

(leziuni valvulare de origine cicatricială, ulcere stomacale, siringomielia

consecutivă unei hematomielii).

Cauza indirectă presupune legătura între efect şi cauza secundară, şi se

identifică prin: infecţie locală (flegmon, erizipel, osteomielita, tuberculoza

osoasă, pericardita, pneumonia, meningita metastazică), infecţiune generală

(tetanosul, ichoremia, ptemia, septicemia, tuberculoza, turbarea), afecţiuni

locale ce apar pe locul traumatizat (tumoare cerebrală, tromboza sinuzală

cerebrală, apoplexia tardivă, edemul glotei, cardiopatiile) sau prin

repercursiune   (embolia cerebrală, embolia grăsoasă sau histologică a arterei

pulmonare,  pneumonia hipostatică şi respiratorie, strangularea hernială,

ocluziunea  intestinală, paralizia intestinală) şi afecţiuni generale (diabet,

uremie, cholemie,  anemie, nevroze, delirum tremens, psihoze).

17.  Intervalul de supravieţuire în leziunile mortale.

18.  Incapacitatea de lucru.

Toate aceste informaţii medicul legist le culege efectuând necropsia, adică examinarea cadavrului. Legislaţia României prevede obligativitatea autopsiei medico-legale în următoarele cazuri:

–          moarte violentă;

–          cauza morţii este necunoscută sau suspectă;

–          moartea a survenit în împrejurări deosebite şi pe neaşteptate;

–          moartea este pusă în legătură cu vreo deficienţă în acordarea asistenţei medicale, în aplicarea măsurilor de profilaxie sanitară sau de protecţie a muncii;

–          decesul a survenit în primele 24 de ore de la internarea în spital a bolnavului;

–          identitatea celui decedat nu se poate preciza.

Conform Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 446/1966 pentru

organizarea instituţiilor şi serviciilor medico-legale, expertiza şi constatarea medico-legală constau în:

1)     examinarea exterioară a cadavrului şi autopsia lui;

2)     examinări la locul unde s-a găsit cadavrul sau în alte locuri, pentru constatarea indiciilor asupra cauzelor morţii şi a circumstanţelor ei;

3)     examenele complementare de laborator (histopatologice, bacteriologice, toxicologice, hematologice, serologice etc.).

Autopsia se execută totdeuna la cererea şi dispoziţia scrisă a procuraturii

civile şi militare, a Ministerului de Interne sau a Tribunalului.

Metodologia şi tehnica autopsiei urmează regulile generale impuse, iar raportul medico-legal trebuie să fie întocmit amănunţit, neomiţând nici un detaliu chiar dacă aparent nu are legătură cu cauza respectivă.

a). Partea introductivă a raportului are un caracter informativ şi enunţă datele de anchetă culese până în momentul respectiv, adică numele, prenumele, vârsta, domiciliu celui decedat, istoricul faptei, la care se adaugă, atunci când este cazul, fişele de observaţie preluate de la spitalul la care victima a fost internată şi aflată sub observaţie clinică. Dacă victima este neidentificată, medicul legist va expune cât mai multe detalii de ordin general (talie, greutate, sex, vârstă), cât şi particulare – culoarea părului, ochilor, forma feţei, a nasului, urechilor, formula dentară, cicatrice posttraumatice sau postoperatorii, eventuale tatuaje etc.. La istoric se vor descrie constatările de la faţa locului şi împrejurările faptei vătămătoare, aşa cum sunt cunoscute din anchetă sau din declaraţiile martorilor. De asemenea, va fi redat şi conţinutul fişelor de observaţie de la spital: durata internării sau data efectuării intervenţiei medicale, constatările iniţiale, evoluţia bolii / rănii, examinările paraclinice, diagnosticul, intervenţiile chirurgicale, observaţiile intra- şi postoperatorii, manoperele de reanimare etc.. În cazul în care cadavrul este găsit la locul faptei, se vor consemna toate modificările postmortale, necesare stabilirii datei morţii.

b). Cuprinsul propriu-zis al raportului dobândeşte caracter descriptiv prin observaţiile pur medicale din cadrul examenului extern şi a celui intern, încheiate cu diagnosticile anatomo-patologice macroscopice şi microscopice. Examinarea exteriorului cadavrului impune descrierea cât mai corectă şi amănunţită a semnelor de violenţă, acordând importanţă fiecărui detaliu referitor la morfologia, localizarea exactă, forma, dimensiunile, marginile, unghiurile, starea ţesuturilor învecinate şi caracterul vital al leziunilor. Se vor arăta şi eventualele urme biologice (sânge, vomă, spermă) sau de altă natură (pământ, uleiuri etc.), urmele unor intervenţii terapeutice (de injecţii, cicatrici etc.) sau semne diverse referitoare la modificări fie preexistente agresiunii (amputaţii, atrofii musculare etc.), fie concomitente sau consecutive agresiunii (urme de epistaxis, otoragii, prezenţa de spumă la orificiile nazale ori bucale etc.).

Examenul intern constă în „deschiderea şi examinarea completă a pereţilor şi conţinutului cavităţii craniene, toracice şi abdominale, cu cât mai multe amănunte asupra leziunilor traumatice privind aspectul macroscopic, localizarea cât mai corectă, profunzimea canalului şi direcţia unor lovituri perforante sau penetrante, caracterul vital al leziunilor etc.. Tehnica necropsiei poate fi modificată sau completată de la caz la caz în raport cu necesitatea relevării unor leziuni cu diferite localizări (membre, coloană etc.) sau a anumitor complicaţii posttraumatice – de exemplu: trepanarea sinusurilor sau stâncii temporale în otitele posttraumatice, disecţia unor vase în tromboze sau trombembolii. Nu trebuie neglijate însă nici modificările morfopatologice generale – anemia, ateroscleroza – sau locale – cardiace, hepatorenale etc. – care, uneori au importanţă în explicarea mecanismului tanato-generator şi al înlănţuirii cauzale, aceste modificări putând avea rol concurator, favorizant sau determinant în producerea morţii, uneori cu repercursiuni asupra încadrării faptei”(Vladimir Beliş).

Diagnosticul anatomo-patologic macroscopic reprezintă o sinteză a modificărilor constatate şi descrise în raport, ordinea consemnării acestora – în cazul omorurilor – urmărind de preferinţă criteriul importanţei în procesul tanato-generator, în al doilea rând menţionându-se modificările patologice după criteriul topografic sau al gravităţii acestora şi eventualei concurenţe alături de leziunile traumatice în producerea morţii.

Diagnosticul microscopic va avea la bază analizele exacutate pe fragmentele de organe prelevate în cursul autopsiei (inimă, plămân, splină, stomac, ficat etc.). Se adaugă la toate acestea examinările complementare de laborator, unele având caracter de rutină, alcoolemia şi grupa de sânge, altele fiind cerute de particularităţile cazului – examenul firului de păr, al prezenţei spermei în vagin sau rect, examenul toxicologic, histopatologic, al factorilor suplimentari ai împuşcăturii.

„Uneori este necesară  efectuarea şi a altor examinări complementare cum sunt aceea a îmbrăcăminţii victimei şi a corpului sau corpurilor delicte – cu recoltarea de probe biologice. În cazurile în care unul sau mai multe obiecte presupuse a fi corp delict sunt puse la dispoziţia medicului legist, se va face, pe lângă descrierea lor, şi examenul comparativ cu leziunile constatate pe cadavru, eventual cu efectuarea pe cadavru de leziuni în vederea identificării obiectului sau a părţii acestuia care ar fi putut determina traumatismul respectiv (examinările se fac în colaborare cu criminalistul)”. Nu trebuie neglijată realizarea de schiţe şi fotografii.

În mod facultativ şi în raport de complexitatea cazului se poate însera în raportul medico-legal un capitol de „discuţii”, în care problemele vor fi detaliate şi analizate.

c). Partea finală coincide cu concluziile medicului legist, rezumat al examinării cadavrului: se specifică dacă moartea a fost sau nu violentă, se arată pe scurt leziunile constatate şi caracteristicile corpului delict şi se confirmă sau se infirmă acţiunea traumatică a obiectului respectiv sau a altuia din aceaşi categorie, se indică cauza morţii şi datarea ei.

Rolul medicului legist nu se rezumă doar la întocmirea raportului de autopsie, ci se poate extinde şi la examinarea autorului sau a presupusului autor al unui omor, ce va cuprinde:

1. examenul clinic privind diferite afecţiuni patologice, infirmităţi preexistente

sau traumatisme recente;

2. recoltarea de probe de laborator;

3. examenul psihiatric şi psihologic.

Cele două faze ale examinării autorului sunt:

– examenul efectuat la scurt timp după comiterea faptei – examenul somatic

şi cel psihiatric preliminar;

– examenul tardiv, adică expertiza psihiatrico-judiciară obligatorie în toate

cazurile de omor.

Nu vom intra în detalii ce ţin de latura psihiatrică, ci vom enunţa câteva

chestiuni în legătură cu examinarea externă a făptuitorului. Îmbrăcămintea lui va furniza indicaţii despre fapta comisă prin urmele biologice, chimice etc. pe care le poartă, cât şi prin degradarea suferită: rupturi, sfâşieri, putrezire. Examinarea propriu-zisă a inculpatului urmăreşte evidenţierea de leziuni traumatice ivite în cadrul acţiunii ofensive (alunecarea unui cuţit) sau defensive (leziuni de apărare) şi constatarea unor infirmităţi sau afecţiuni patologice ori particularităţi morfofuncţionale care uneori îl pot exclude pe inculpat ca autor al infracţiunii. Examenele de laborator vor furniza şi alte informaţii privitoare la inculpat şi implicarea lui în cauza penală.

1. VLADIMIR  BELIŞ, Tratat de medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1995.

2. N.V. POPOV, Medicina Judiciară, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică,   Bucureşti, 1954.