Din punct de vedere psihologic, interogatoriul este înţeles ca fiind “contactul interpersonal verbal relativ tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific pe care-l poartă reprezentantul autorităţii publice cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă antisocială în vederea prelucrării şi verificării ulterioare pentru a identifica autorii, a lămuri împrejurările în care s-a comis fapta şi în funcţie de adevăr, a stabili răspunderile.” Definiţia  evidenţiază, aşadar : tensiunea emoţională, opozabilitatea intereselor protagoniştilor, demersul neuniform rectiliniu, atacul şi riposta probatorie, dinamica comportamentelor emoţional – expresive, într-un cuvânt confruntarea inteligenţelor în condiţii de risc şi miză.         Miezul interogatoriului psihanalitic este identificarea comportamentului duplicitar, înţeles ca  efort conştient întreprins cu perseverenţă de către subiectul interogat în timpul anchetei pentru a masca, a tăinui  unele stări sufleteşti, intenţii, acţiuni, fapte, date şi probe cu scopul de a induce ancheta judiciară pe piste greşite. În timpul interogatoriului, suspectul lasă să –I scape în dialogul cu anchetatorul  nume şi date pe care conştient nu doreşte să le divulge, dar pe care el nu se poate înfrâna să le spună. Aceste scăpări neintenţionate  au, aşa cum sesizează Sigmund  Freud, un sens profund , fiind perfect motivate şi determinate de raţiuni care scapă conştiinţei comune.

Psihanaliza criminală pune accentul pe achiziţiile sociale exprimate în cenzură şi gama refulărilor aflate în subteranele sufletului infractorului.  Cenzura morală este , în fapt, conştiinţa ca grilă de exigenţe ale societăţii interiorizată în individ – Eul social.

Încă din copilărie, omul primeşte continuu valenţe sancţionar- prohibitive adresate hedonismului de tip anarhic capricios, energia voluptoasă a libidoului fiind orientată de influenţa educativă a familiei către tablele de valori ale ambianţei sociale, care I se grevează astfel în conştient. În structura personalităţii vom identifica două Euri :

–    Eul înnăscut, dominat de legile Libido-ului;

–    Eul social, interiorizat în timp prin contactul cu subiectul social.

Între cele două Euri trebuie să existe armonie, iar dacă echilibrul este distrus, apar nevrozele şi delictele ca expresie neliniştitoare a dezacordului materializat în conflictul trăit. Crima duce la apariţia crizelor.

„Interogatoriu supralicitează tensiunile dintre Eul conştient care exprimă datele factuale cu conţinut infracţional şi structurile subconştiente energizate pulsional.”  În timp ce, fie datorită detenţiei sau relaxării induse, fie datorită oboselii şi slăbirii vigilenţei persoanei interogate, conflictul dintre pulsiunile inconştientului şi actul conştient, determinat de raportul Eu – realitate (fapta delictuală) , se concretizează în manifestări care scapă cenzurii conştientului fiind localizate la nivelul preconştientului : conţinuturile cognitive sunt uneori respinse, refulate de către conştiinţă sau sunt suprimate stări ce trezesc interogatului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor emoţionale. Dar ele continuă să –şi exercite asuprA cenzurii conştiinţei provocând acte greşite, lapsusuri sau stări emotive a căror exteriorizare este mai greu de stăpânit. Aceste manifestări, care scapă cenzurii conştientului, dau anchetatorului motive întemeiate să presupună că faptele relatate de cel interogat sunt fie încercări de a masca realitatea pentru inducerea în eroare, fie mărturisirile sunt adevărate.

Simptomatologia specifică conduitelor duplicitare cuprinde, din punct de vedere psihanalitic :

1. revenirea autorului în câmpul faptei : contribuie la descărcarea tensiunilor acumulate;

2. asociaţiile de idei, cu ocazia relatării verbale;

3. erorile de scriere şi lectură : înlocuirea sensurilor unor cuvinte din răspunsuri cu alte sensuri, în legătură directă sau indirectă cu refulările infractorului ca urmare a faptei comise ; de ex., întrebat unde locuieşte, suspectul spune că pe „coapsa „ dealului, în loc de coasta dealului; el a comis omorul prin leziunile provocate victimei pe coapse;

4. actele ratate;

5. uitări de nume proprii şi cuvinte: gândul refulat al infractorului se poate identifica fie prin uitarea unui nume familiar al suspectului, dar care este în legătură directă sau indirectă cu victima, fie printr-o deformare a unui nume, deformare făcută în sensul unei afinităţi cu crima.

6. acte simptomatice accidentale;

7. acte agresive disperate;

8. conduite de simulare de tip Hysteroid etc.

„Specialiştii în tehnicile interogatoriului judiciar ale viitorului trebuie să fie, fără excepţie, specialişti în psihologie şi drept, dubla licenţă oferindu-le doar temelia începuturilor.

Pe baza unui cumul de competenţă ei vor trebui să utilizeze şi să construiască proceduri şi tehnici de abordare psihanalitică a personalităţii implicate în drama judiciară.  Fără îndoială vor fi intuitivi, inteligenţi, spontani, actori, profesionişti, exigenţi  şi totodată umani, căci a trata un om cu mijloace psihologice indiferent de gradul de dezumanizare al acestuia constituie o  protecţie nu numai asupra lui, ci şi asupra anchetatorului, care riscă astfel să se dezumanizeze şi el în încercarea de a se purta cu interogatul pe măsura faptelor sale.”