Despre primele informaţii legate de dactiloscopie în România sfârşitului de secol XIX vorbeşte dr. Constantin Ţurai într-una dintre lucrările sale, „Enigmele unor amprente” : „Toate declaraţiile ce se luau anchetaţilor şi martorilor neştiutori de carte, cu ocazia anchetelor, erau semnate de aceştia conform obiceiului, prin punere de deget, după ce li se citea conţinutul.

La 1 septembrie 1886, când apare Legea pentru autentificarea actelor, unde în art. 16 şi 18 se reglementează modul cum se autentifică actele celor neştiutori de carte, „care trebuie subscrise prin punere de deget sau aplicarea unei ştampile sau  peceţi”, organele poliţieneşti ştiau cum trebuie făcută această punere de deget. Comisarii şefi ai brigăzilor de cercetări şi secretarii acestora ştiau că trebuie făcută cu atenţie, pentru a reda clar conţinutul liniilor ce formau desenul acelui deget.”

Cel care a contribuit la introducerea metodei dactiloscopice în România a fost prof. dr. Mina Minovici, care înfiinţează în 1892 prima şcoală de antropologie, pentru pregătirea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, şi care, interesat şi atras de noile studii ale lui Vucetich, devine în scurt timp un adept înflăcărat al dactiloscopiei. Din 1894 criminalii condamnaţi erau amprentaţi şi înregistraţi, iar în 1896 Mina Minovici obţine primul succes românesc în identificarea infractorilor cu ajutorul liniilor papilare. În cazul unui furt de la o tipografie, la faţa locului a fost găsită o urmă digitală imprimată pe o hârtie dintr-o condică, pe baza căreia autorul a fost identificat.

Dr. Ţurai subliniază : „Prof. Mina Minovici a fost promotorul, teoreticianul şi cel mai competent om de ştiinţă de la noi, care s-a dedicat studiilor antropometrice şi dactiloscopice în scopul promovării metodelor ştiinţifice  şi de identificare a recidiviştilor”.

Prima expertiză dactiloscopică prezentată justiţiei române s-a efectuat în anul 1914, în cazul colosalului furt de bijuterii din reşedinţa bucureşteană a d-nei Elena Cretzulescu. La locul faptei a fost ridicată de pe marginea seifului o urmă papilară palmară, pentru care Nicolae Episcopescu, şeful Serviciului de Identitate şi Fotografie  din Prefectura Poliţiei Capitalei a întocmit o expertiză în care demonstra că urma a fost creată de regiunea hipotenară a mâinii drepte a numitului Christu Sotiriu, arhitectul d-nei Cretzulescu, care făcea parte din anturajul acesteia. Nu s-a putut însă stabili vechimea urmei şi nici dacă persoana în cauză nu a avut acces la seif în ziua comiterii furtului. Cu toate dovezile  ştiinţifice aduse de Poliţie, acuzatul a fost achitat şi  abia în 1918, la rejudecarea faptei, a fost acceptată ca mijloc de probă expertiza dactiloscopică . „Condamnarea lui Sotiriu în anul 1918 a marcat un  triumf al amprentei digitale ca factor de probă în stabilirea adevărului.”

Din 1914, dr. Andrei Ionescu se va ocupa de organizarea noului cazier dactiloscopic din Serviciu de Identificare al Poliţiei. „La metoda de clasificare inventată de argentinianul Vucetich (1901), dr. Andrei Ionescu introduse ideea nomenclaturii latine a tipurilor desenelor după numărul deltelor, realizată la Madrid de spaniolul Oloritz (1904), şi concepţia propusă de norvegianul Daac (1906), ca primul element al fracţiei din formula de clasificare să fie reprezentat de degetele arătătoare . La această decizie au fost luate în considerare şi observaţiile făcute asupra desenelor papilare de la degetele arătătoare ale românilor, unde se confirma opinia lui Daac că variabilitatea tipurilor de desene la aceste degete e mai mare decât la police sau celălalte  degete.”

Odată cu adoptarea formulelor dactiloscopice, cartarea fişelor cu amprente digitale a devenit posibilă, iar găsirea uneia anume era o chestiune de câteva minute, indiferent  ce nume purta cel ce era supus verificării.

Din 1925, şef al Serviciului Central de Identificare a devenit dr. Valentin Sava, care a preluat în 1929 de la Direcţia Generală a Penitenciarelor un nr. de 300.000 fişe dactiloscopice, recoltate timp de 20 de ani, reprezentând o importantă colecţie a delicvenţilor recidivişti.

Odată cu organizarea cazierului judiciar în 1936, fişele dactiloscopice erau întocmite pentru toţi inculpaţii, aflaţi fie în stare de libertate, fie în stare de arest preventiv- încă din faza trimiterii lor în judecată.

Datorită bunei organizări şi funcţionări a serviciului  de cazier judiciar   şi identificare judiciară, la ora actuală baza de date dactiloscopice a Poliţiei cuprinde sute de mii de persoane luate în evidenţă după impresiuni digitale şi asigură o desfăşurare coerentă şi fructuoasă a procesului de identificare a persoanelor după amprentele papilare.

C-tin Ţurai, “Istoricul descoperirii făptuitorului după urmele desenelor papilare în România”, vol. “Şcoala  românească  de  criminalistică”, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1975.

C-tin Ţurai, “Enigmele unor amprente”