Scrierea, ca mijloc de fixare şi  comunicare a ideilor constituie o deprindere intelectuală în care sunt implicate variate acte motrice. „Mecanismul fiziologic al deprinderilor în general, inclusiv al deprinderii de scriere, este dat de complexul  de legături nervoase temporare – conexiuni între focarele de excitaţie – şi de reflexele condiţionate.

Formarea scrisului presupune un proces complex şi participarea mai multor formaţiuni şi organe ale corpului. Caracterele grafice impresionează retina şi, pe căile optice, ajung la creier unde se formează imaginile vizuale ale literelor,  care vor fi asociate cu centrul imaginilor motorii grafice(centrul de memorie a mişcărilor) din regiunea precentrală a lobului frontal. Cu ajutorul auzului şi al centrilor auditivi ai scoarţei temporale, individul va învăţa să cunoască semnificaţiile acustice şi verbale ale semnelor grafice.Nu există un centru al scrisului, ci un sistem ce cuprinde centre şi căi de legătură nervoase. Obişnuinţa mişcărilor grafice va intra în memorie, astfel că ciclul conştient de învăţare va trece în subconştient, unde se perfecţionează.

Scrisul este o deci o activitate psihomotorie în care intervin alături de musculatură, coordonare şi văz, o procesare vizuo-optică a spaţialităţii, elemente de recunoaştere, de categorisire, memorie şi automatizare. Controlul vizual este însoţit de funcţii psihice complexe : atenţia, percepţia, memoria, gândirea.

În prima fază de învăţare a scrisului, copilul vede semnele, dar nu le cunoaşte sensul, aşa că îmbină litere, desene, cifre; el trebuie să înveţe că mesajul scris e unul verbal. Copilul aşadar memorează secvenţa de litere a cuvântului şi execută mişcări de prisos, care nu reproduc încă fidel imaginea literei. Prin repetare, se vor selecţiona mişcările corecte şi se elimină cele de prisos, datorită inhibiţiei. Într-o fază ulterioară, se va elabora un sistem echilibrat de procese nervoase corticale, pentru ca în final automatizarea mişcării grafice să intre în releul centrilor corticali aflaţi în conexiune cu hipofiza şi cu sistemul neuro-endocrin.

Pophal (1869) a studiat baza fiziologică a mişcării grafice şi a distins între mişcările automate (de flexie şi extensie) – cu funcţie de inscripţie –  şi cele voluntare intenţionale, unice(aducţie şi abducţie) – cu funcţie de translaţie, adică de a lega literele şi  cuvintele, urmând linia hârtiei. Primele sunt mişcări executate în principal cu primele trei degete inscriptoare, susţinute de ultimile degete şi marginea internă a mâinii, în timp ce secundele sunt mişcări realizate din antebraţ. Scrisul va fi rezultatul combinării celor patru mişcări de bază, completate cu mişcări cursive prin rotirea încheieturii sau a cotului ori prin mici salturi ale mâinii.

În concluzie, scrisul este o mişcare automatizată, şi nu un reflex automat, întrucât nu ajunge la un grad atât de avansat de fixare.