Activitatea de cercetare la faţa locului este pentru fiecare criminalist un examen sever, a cărui complexitate solicită profund întreaga sa competenţă profesională şi structură etico-morală, personalitatea în ansamblul ei, deci potenţialul psihologic individual jucând în acest sens un rol hotărâtor.

Din momentul aducerii la cunoştinţă a evenimentului ce trebuie cercetat, moment care poate să-l surprindă în oricare din activităţile sale profesionale sau extraprofesionale (ziua sau noaptea) criminalistul reprezintă specialistul responsabil din punct de vedere instituţional şi social privind desfăşurarea în cele mai bune condiţii a unor activităţi de importanţă primordială pentru activitatea de urmărire penală şi finalitatea judiciară a întregului demers, descoperirea autorilor.

Dimensiunea instituţională este dată de respectarea normelor interne, metodologiilor, a procedurilor, a dispoziţiilor şi termenelor legale iar dimensiunea
responsabilităţii sociale este subliniată de imaginea propriei activităţi în ecoul dezbaterilor publice generate de mass media (de membrii comunităţii locale prezente la eveniment), toate acestea corelate cu sentimentul satisfacţiei sau insatisfacţiei profesionale, Eu-l jucând un rol important în stabilitatea imaginii de sine şi a rolului în angrenajul social.

Astfel, atât etapele incipiente premergătoare, de pregătire, cât şi cele de conţinut, de substanţă profesională (descoperirea şi exploatarea urmelor) sunt importante şi amintim aici: formarea echipei complexe, stabilirea echipamentelor necesare şi a instrumentarului, deplasarea urgentă la locul comiterii infracţiunii, indiferent de condiţiile atmosferice sau de teren; cercetarea atentă a locului faptei, redactarea documentelor şi materializarea activităţilor în procesul verbal de cercetare la faţa locului, întocmirea planşei fotografice şi a celorlalte activităţi, finalizate ulterior prin redactarea rapoartelor de constatare tehnicoştiinţifică şi a celor de expertiză.

Odată cu luarea la cunoştinţă a evenimentului produs, structura psihică a criminalistului intră în stare alertă, de tensiune emoţională, ce caracterizează starea iniţială de pregătire pentru acţiune. În mod necesar, apare şi se impune de la sine, răspunsul la întrebarea: este bine ca specialistul criminalist să trăiască aceste stări? A răspunde negativ ar însemna să nu ţinem seama de firea lucrurilor,
de natura psihicului omenesc şi de realitatea cotidiană, intrinsecă a vieţii. A răspunde afirmativ este mult mai corect dar atingem un alt subiect de graniţă, anduranţa – capacitatea de a rezista la efort fizic şi psihic. Tratând problema din această perspectivă, o întrebare firească îşi caută totuşi răspunsul: cât de intensă trebuie să fie trăirea acestei stări tensionale, dominant emoţională? şi care este pragul de suportabilitate peste care jocul trăirilor emoţionale îşi pun amprenta asupra calităţii activităţii? Faptul că specialistul se confruntă cu astfel de stări şi trăiri afective, evidenţiază în structura personalităţii respective pe OMUL care-şi conştientizează întreaga responsabilitate pentru sarcinile ce-i revin, interesat de reuşita acţiunilor sale, pe OMUL căruia succesul sau eşecul nu-i sunt indiferente.

În general, ne aflăm în faţa a două situaţii pe care practica ni le evidenţiază în mod curent:

1. Gradul de trăire emoţională maxim (perturbator) cu următorul tablou comportamental al stării de alertă (în faza iniţială de pregătire pentru deplasarea la locul faptei): ofiţerul este precipitat, grăbit, uneori chiar nervos, prezentând puls ridicat, blocaje psiho-motrice (acuzând tulburări neurovegetative) cu consecinţe imediate în scăderea capacităţii de concentrare, analiză şi decizie. De cele mai multe ori, un astfel de comportament se finalizează cu omisiuni (uitarea blitzului, a materialelor consumabile, echipamentului de protecţie, trusa incompletă etc.), lacune care, constatându-se de obicei pe parcursul deplasării sau chiar la faţa locului, măresc gradul de surescitare al criminalistului. Teama de ridicol, jena faţă de colegi (inclusiv a glumelor ulterioare) sau chiar a deprecierii imaginii în faţa superiorilor. Acesta este, de regulă, tabloul psihic al stării de emotivitate blocante dezagreabile, a cărei cauzalitate este extrem de complexă. Pe de o parte, acest tablou comportamental este o consecinţă a structurii temperamentale individuale (colericii şi emotivii fiind cei mai predispuşi în această direcţie), iar pe de altă parte, el poate fi consecinţa unor factori ca: lipsa de experienţă tradusă într-un deficit de competenţă profesională, dezordinea şi lipsa de organizare a activităţii în formaţiunea criminalistică, uneori chiar prezenţa la faţa locului a unor şefi ierarhici. Un caz particular îl reprezintă tinerii criminalişti fără experienţă.

2. Gradul de tensiune emoţională optim, cu următorul tablou comportamental al stării de alertă (în faza iniţială de pregătire pentru deplasarea la loculfaptei): criminalistul resimte emoţia ca un stadiu plăcut, tonic, trădând o uşoară nerăbdare, cu un comportament precis, cu o bună capacitate de concentrare, analiză şi decizie. De cele mai multe ori, un astfel de comportament se finalizează cu analiza lucidă a caracteristicilor evenimentului (natura evenimentului, modul de operare, locaţia desfăşurării cercetării), în concordanţă cu care se verifică şi completează un instrumentar criminalistic adecvat procedurilor de lucru, cât şi elementele-surpriză ce pot să apară. Acesta este, de regulă, tabloul stării de emotivitate optimă (stenică), a cărei cauzalitate este, deseori, extrem de complexă. În acest caz, pe de o parte, structurile psihice cele mai favorizate sunt cele ale flegmaticilor (inerţi), dar mai ales cele ale sanguinicilor (echilibraţi), iar pe de altă parte, un grad de siguranţă în plus îl aduc competenţa şi experienţa profesională, ordinea şi gradul de organizare a deplasărilor la faţa locului şi raporturile afective cu ofiţerii din formaţiunile operative ce intră în componenţa echipei de cercetare. În ceea ce priveşte acest ultim aspect sunt importante câteva precizări. Exceptând aspectul instituţional care vizează anunţarea poliţiştilor/specialiştilor planificaţi din diverse domenii şi deplasarea operativă în zona incidentului/ evenimentului, formarea echipei complexe de cercetare la faţa locului, din perspectiva naturii relaţiilor interumane, este primul element cu impact asupra calităţii activităţilor ulterioare. Desigur că în orice organizaţie există o ierarhie  informală şi fiecare dintre noi avem afinităţi şi stabilim relaţii de empatie cu cei din arealul social şi profesional. Lucrul în echipă este deosebit de important pentru succesul oricărei activităţi şi omogenitatea acesteia este definitorie. Acest aspect nu poate fi asigurat întotdeauna deoarece aşa cum am menţionat, de obicei, planificarea prin rotaţie este elementul uzitat de management pentru asigurarea unei distribuţii egale şi încărcări eficiente a resurselor umane. Astfel, formarea echipei este una aleatorie din perspectiva relaţiilor stabilite între poliţişti, iar activitatea în echipă poate să fie una pur formală. Incompatibilitatea psiho-emoţională, diferendele de atitudine şi opinie, discuţiile neprincipiale, dispreţul, aroganţa, infatuarea celui de lângă tine, al „coechipierului“, generează disconfortul psihic care conduce la inevitabil la încordare şi limitarea comunicării. Consecinţele sunt uşor de imaginat. Toate acestea sunt dezavuate de organizaţie şi de membrii acesteia, poliţiştii. Cazurile deosebite din punct de vedere al pericolului social, numărului victimelor etc, fiind tratate separat, se bucură de un mod de organizare aparte şi nu ridică probleme. Dezvoltarea culturii organizaţionale şi asigurarea unui climat în care
echilibrul evaluator şi atitudinal să primeze, este relevant în acest segment, iar atitudinea profesională, concentrată exclusiv pe sarcină (descoperirea urmelor/stabilirea situaţiei de fapt) şi flexibilitatea relaţională reprezintă cheia succesului. Odată ajuns la faţa locului, specialistul criminalist se angrenează într-o activitate de maximă complexitate şi fineţe, care-i solicită, în strânsă corelare, atât aptitudinile fizice, cât şi cele intelectuale. Câmpul infracţional este purtător de informaţii, înmagazinând în el efecte şi cauze ale desfăşurării unor acţiuni. El se înfăţişează specialistului criminalist ca o carte (mai mult sau mai puţin deschisă) care trebuie citită şi înţeleasă. Nici o acţiune însă nu se poate desfăşura în afară de spaţiu şi timp, subordonându-se anumitor raţiuni, tinzând către o anumită finalitate şi lăsând caracteristicile desfăşurării ei în lumea materială. Această idee, corelându-se armonios cu principiul dialectic după care existenţa este o interacţiune de sisteme deschise, fundamentează temeiul care călăuzeşte activitatea de cercetare la faţa locului.

Deseori, această activitate este tributară unor factori subiectivi de natură
psihologică, ca, de exemplu:
– dominarea criminalistului de către proporţiile evenimentului / supraevaluareaimportanţei (atacuri teroriste, dezastre în masă, catastrofe, incendii etc.), impresionabilitatea acestuia ducând la ideea intimă că nu va face faţă evenimentului, că numărul mare de probe şi de activităţi va genera inevitabil o greşeală sau o omisiune care se va întoarce împotriva lui ulterior sub forma unei sancţiuni sau se va răsfrânge negativ asupra imaginii şi demnităţii sale, diminuarea respectului în rândul comunităţii profesionale şi al cunoştinţelor.

– minimizarea evenimentului, a pericolului social şi efectelor/ subevaluarea importanţei prin prisma propriului lui statut (furtul unei butelii, a unei biciclete, unor obiecte de îmbrăcăminte etc.) a inutilităţii cercetării, a sărăciei de urme şi indicii, activitatea de cercetare efectuându-se fără suficientă convingere şi mobilizare, fapt care duce la diminuarea interesului, a spiritului de observaţie şi la inhibiţia gândirii cu, consecinţe imediate în nesesizarea sau neglijarea unor urme, organizarea defectuoasă a cercetării etc. Uşurinţa în tratarea acestora pornind de la ideea inutilităţii cercetării şi până la sentimentul stăpânirii situaţiei create de culegerea unor urme (aparent suficiente) cu mare forţă probantă şi cu consecinţe imediate (urme papilare). Această stare psihică se traduce, în general, prin nesesizarea unor detalii de maximă importanţă ulterioară, tratarea superficială unor urme, fie la locul faptei, fie prin ambalarea necorespunzătoare, nerespectarea regulilor de prevenire a contaminării şi intercontaminării probelor etc.;

-interferenţa activităţii proprii cu alţi factori, poate, de asemenea, duce la o cercetare defectuoasă a câmpului infracţional. În acest sens, funcţie de natura şi importanţa evenimentului, prezenţa unor şefi ierarhici, manageri de nivel înalt, miniştrii, politicieni, sau a unor persoane din afara sferei instituţionale la locul evenimentului (fără îndoială, bine intenţionată) poate duce la inhibarea ofiţerului, o serie de opinii exprimate având uneori ca efect imediat dezorientarea acestuia, sau dirijarea către activităţi considerate mai importante sau raţionale, neefectuarea până la capăt a unor operaţii, neglijarea unor aspecte şi accentuarea nejustificată obiectiv a altora etc. Sentimentul trăirii „crizei de timp” poate, de asemenea, duce la grabă şi superficialitate, la neglijarea căilor de acces şi de ieşire din câmpul faptei, la focalizarea exclusivă în perimetrul consumării propriu-zise a evenimentului şi neglijarea menţionării în procesul verbal a tuturor activităţilor şi a tuturor datelor de referinţă sau de intercorelare  (dimensiuni şi măsurători) pentru fixarea urmelor şi probelor în câmpul infracţional. Din punct de vedere psihologic, în activitatea de cercetare la faţa locului, domeniul datelor desfăşurării evenimentului trebuie abordat după o logică care capătă însuşiri specifice unei „logici criminalistice”, urmele şi indiciile trebuind a fi supuse unui examen critic de interferenţă, anulare şi excludere, fundamentat pe ideea cauzalităţii şi finalităţii comportamentului acţional. Tehnica „profiling“ furnizând elemente relevante încă din faza incipientă a anchetei. Flexibilitatea gândirii, corelaţia cognitivă, rapiditatea sesizării unor corelaţii de la cauză la efect şi de la efect la cauză, profunzimea raţionamentului, deductiv (de la general la particular) şi inductiv (de la particular la general), spiritul de observaţie cultivat până la ceea ce denumim curent „intuiţie criminalistică“ sunt calităţi care trebuie să caracterizeze profilul psihologic al criminalistului. Aceste calităţi îi permit să valorifice superior urmele şi indiciile exploatate, prin corelarea lor cu aspectele caracteristice unor moduri de operare, obişnuinţe şi deprinderi ale infractorilor, în funcţie de care datele supuse
interpretării pot căpăta o semnificaţie sau alta, un răspuns dând naştere la o întrebare şi, în mod firesc, o întrebare necesitând un răspuns.

Am putea spune că finalitatea şi succesul acţiunii sociale şi juridice depind, cel puţin în primă instanţă, la faţa locului, de confruntarea dialectică între profilul psihologic al infractorului (obiectivarea în câmpul faptei, amprenta sa psihocomportamentală – profiling) şi profilul psihologic al criminalistului modern (identificarea urmelor, a modului de operare, a „semnăturii” etc.). Practica impune din ce în ce mai mult ideea după care soluţionarea cu succes a unor cauze (în expresie criminalistică răspunsul faţă de clasicele întrebări: UNDE, ClND, CINE, CUM.) depinde în mod hotărâtor de materialul
probant realizat prin exploatarea ştiinţifică a rezultatelor cercetării la faţa locului.

Institutul de criminalistică a transformat acest adevăr într-un principiu de muncă promovat cu fermitate şi consecvenţă prin care creşterea calităţii activităţilor şi a eficienţei s-a realizat printr-un ansamblu de măsuri ce au vizat paliere diverse precum dezvoltări în plan instituţional, reorganizări, adaptări funcţionale susţinute prin investiţii în echipamente moderne de ultima generaţie.

Revista de criminalistică nr. 2 din aprilie 2010

Autori:

Prof Univ. Dr. Tudorel BUTOI http://psiho-crime.ro/
Cms Şef Psiholog Gabriel ŢÎRU
Directorul Institutului de Criminalistică al I.G.P.R.