Expert Criminalist Claudia Moşoarcă

            În ultimul deceniu, o nouă şi deosebită problemă a suscitat atenţia specialiştilor din domeniul juridic: „efectul CSI”, adică impactul negativ produs de filmele/serialele poliţiste gen „CSI Investigation”, „CSI Miami” ori „Dexter”, asupra modului în care publicul percepe, cunoaşte şi apreciază metodele şi tehnicile folosite în ştiinţele forensic. În S.UA., fenomenul e supus cercetării, din cauza implicaţiilor avute în cursul proceselor penale. Momentul în care şi specialiştii români îl vor avea în vedere poate că nu este prea departe.

 Scurtă introducere în subiect

            De cele mai multe ori, „viaţa bate filmul”, cum ne place să spunem atunci când dramatismul evenimentelor din cotidian întrece fantezia omenească despre posibilele fapte diverse ale vieţii. Şi totuşi, fără să luăm în consideraţie producţiile S.F. ori efectele vizuale din cinematografie depăşind limitele realităţii, se întâmplă ca imaginaţia şi exagerările cineaştilor să aibă repercursiuni nebănuite asupra publicului, asupra percepţiilor acestuia şi, implicit, asupra adevărului. „Efectul CSI”, despre care s-a vorbit pentru prima dată acum 12 ani în S.U.A., a fost recunoscut de către specialiştii din domeniul judicar american ca fiind impactul negativ produs de filmele poliţiste gen „CSI Investigations”, „CSI Miami” ori „Dexter”, în modul în care sunt cunoscute, evaluate şi apreciate metodele şi tehnicile folosite în ştiinţele forensic. Problema abia apărută tinde să se extindă şi să se permanetizeze, solicitând o atenţie sporită din partea autorităţilor cu atribuţii judiciare. Un studiu în România asupra acestei problematici ar fi binevenit, atâta timp cât accesul la astfel de seriale CSI este unul actual şi permanent, cu precădere în rândul tinerilor.

Despre „efectul CSI”

            În urmă cu 12 ani, cazul lui Robert Durst a fost intens mediatizat în S.U.A., în special pentru că, pentru prima dată, un milionar american era dat în urmărire pentru omor. Victima fusese un bărbat de culoare, vecin cu Durst. Adus în faţa instanţei şi a juraţilor, milionarul a susţinut că ar fi comis crima în legitimă apărare. Avocaţii apărării au fost foarte inspiraţi, bazându-se în discursul lor pe faptul că juraţii aveau o preferinţă comună: filmele poliţiste gen „CSI”, unde anchetatorii dezleagă absolut orice mister şi rezolvă cazurile cele mai complicate, lămurind toate elementele cheie ale acestora. În situaţia de faţă, cadavrul victimei fusese descoperit, însă fără cap; acest „mic detaliu” a condus la achitarea lui Durst, întrucât nu s-a putut demonstra cu certitudine că acesta nu fusese în legitimă apărare! Sub influenţa argumentelor apărării şi cu aşteptări exagerate pentru un probatoriu judiciar, juraţii au considerat că există o verigă lipsă în soluţionarea problemei „capului”, minimalizând totodată toate celelalte probe aduse de acuzare.

            Cazul lui Durst a dus în prim plan „efectul CSI”, fiind demarate studii asupra modului în care publicul este influenţat de producţiile cinematografice centrate pe tehnici forensic de investigaţie. S-a ajuns la concluzia că juraţii chemaţi la procese au mari aşteptări din partea acuzării şi consideră că probele trebuie să fie nu doar suficiente şi utile, ci extrem de consistente, încât să epuizeze toate variantele posibile. Ca exemplu relevant au fost menţionate testele ADN excedentare, solicitate în cazuri relativ simple, în care deja au fost exploatate cu succes judiciar diferite genuri de urme.

            Ce mai spun specialiştii? Vorbind despre filmele CSI, ei au subliniat că există câteva tipare relevante în scenarii, ce atrag publicul în mod deosebit: experţii în ştiinţe forensic (criminalişti, medici legişti, geneticieni, psihologi, antropologi etc.) sunt extrem de inteligenţi, atotcunoscători, frumoşi, vizionari, nişte genii în laboratoarele de profil; ei folosesc tehnici forensic de ultimă generaţie, ultrasofisticate, ultrarapide, infailibile; orice caz este rezolvat pornind de la „acul în carul cu fân”, adică de la probe în cantităţi infime sau atipice, a căror expertizare conduce la un crescendo în activitatea de investigare, spre un final surprinzător şi decisiv; probatoriu este întotdeauna indubitabil şi atât de complex, încât acuzatul nu are nicio şansă de scăpare, fiind explicate în detaliu absolut toate elementele cazului şi eliminând posibilitatea unor ipoteze diferite.

            Ca urmare a unor astfel de filme CSI, a crescut în mod evident audienţa tv şi interesul publicului pentru profesiile forensic, fapt relevat de cererea mare pentru cursuri ori specializări universitare în ştiinţe forensic. Succesul actorilor fusese asigurat. Ştiinţele forensic se bucurau de o mare popularitate. De fapt, încă o fac.

            Pe cealaltă parte, efectul negativ al filmelor CSI se resimte acut în plan judiciar: s-a format o prejudecată periculoasă, aceea că ştiinţele forensic sunt infailibile, garantând prinderea autorului unei infracţiuni. Confundând ficţiunea cu realitatea ştiinţifică, publicul are aşteptări prea mari în ceea ce priveşte cercetarea locului faptei şi expertiza probelor, atunci când se confruntă cu un caz adevărat. De exemplu, precum în film, oamenii se aşteaptă ca echipa de criminalişti ajunsă pe o pajişte mare, în mijlocul căreia se află un cadavru, să găsească imediat şi în apropiere un fir de păr ce va duce în scurt timp la identificarea făptaşului; sau, cum se arată în alt episod, criminalistul descoperă în camera victimei un ţânţar, îl duce în laborator şi extrage din corpul acestuia sângele criminalului. În realitate, locul comiterii unei infracţiuni nu este întotdeauna generos în oferta de urme, iar odată acestea descoperite, nu înseamnă că exploatarea lor va fi un succes. Iar în privinţa procentului de cazuri rezolvate, statisticile arată intervalul 30-40% din totalul infracţiunilor investigate, departe de utopicul 100%.

           În plus, metodele, tehnicile şi instrumentele forensic utilizate de actori sunt impresionante şi, de multe ori, departe de ceea ce există şi se utilizează în munca reală a investigatorilor. De exemplu, în niciun caz o urmă papilară introdusă în sistemul AFIS nu va genera în 10 secunde potrivirea cu amprenta autorului; niciun criminalist sau medic legist nu va putea face un mulaj unei leziuni de cuţit, pentru a obţine forma instrumentului. Unii experţi forensic au afirmat că mai mult de 40% din tehnicile prezentate în filme nu sunt reale şi, prin urmare, informaţia transmisă publicului este una eronată, semănând cu cea din producţiile S.F. Totuşi, se pare că serialele C.S.I. generează credibilitate şi, în consecinţă, deformează aşteptările oamenilor.

            Mai mult, se insistă şi pe ideea că detaliile prezentate, exagerate sau nu, ajută infractorii să-şi ascundă urmele infracţiunii sau să conteste eficient dovezile obţinute împotriva lor.

            Concluzionând, specialiştii americani consideră că „efectul C.S.I.” înseamnă:

1. nu se acceptă erorile tehnice sau umane

2. probele trebuie să fie excedentare pentru a convinge

3. sistemul judiciar funcţionează mai bine decât poate el să o facă în mod real, iar ştiinţele forensic au limitele cunoaşterii depăşite.

            Studiile diferite privind „efectul C.S.I.” au determinat şi opinii contrare în diverse ţări, cum ar fi aceea că relevanţa producţiilor cinematografice este una infimă atunci când vine vorba de influenţarea juraţilor. Dezbaterile se desfăşoară în continuare, timp în care audienţa serialelor poliţiste se păstrează la cote semnificative.

„Efectul C.S.I.” în România

            Chiar dacă în România nu există juraţi în procese, publicul larg are acces deplin la filmele gen C.S.I. şi, atunci când se confruntă în mod direct cu o problematică judiciară, tinde să se raporteze la propriile aşteptări generate de informaţia acumulată sub formă de divertisment. E încă o ipoteză; nevoia de confirmare sau infirmare a ei se impune cu discreţie.

            În ultimii ani, s-au observat câteva chestiuni în directă legătură cu tema de faţă. În teren, criminaliştilor li se cere tot mai frecvent, de către persoanele prejudiciate, să acţioneze sau să folosească tehnici precum cele „văzute în filme”. Oamenii solicită să se preleveze urme papilare de pe propriul corp sau de pe haine, să li se ridice probe A.D.N. pentru comparaţie sau să se găsească imediat făptaşul după fragmentul de urmă de încălţăminte descoperit pe o bucată de gresie.

            Mai departe, chiar organele judiciare au opinii deformate despre realitatea ştiinţelor forensic. Neavând decât informaţii generale ori sumare din criminalistică, medicină legală, genetică judiciară etc., se întâmplă ca poliţişti, procurori, avocaţi sau judecători să se raporteze la cazurile din practică dintr-un unghi total nepotrivit, format la intersecţia cu filmele şi documentarele produse în străinătate.

            Cel mai bine reflectă „efectul CSI” părerea studenţilor despre ştiinţele forensic. Tinerii cred că, asemenea actorilor-experţi din filme, criminaliştii strâng dovezi, descoperă mistere judicare şi aleagă după infractori. Chiar dacă nu sunt convinşi că toate metodele high-tech din filme se regăsesc în România, au siguranţa că în străinătate ele sunt reale. Jocurile CSI, captivante, îi fac să acceseze specializări forensic, cu speranţa că vor putea lucra în viitorul apropiat ca experţi la faţa locului şi în laboratorul Poliţiei. Realitatea se va dovedi însă departe de ficţiune.

             Se pune, aşadar, un semn de întrebare şi după „efectul CSI în România”. Va trebui ca un răspuns să fie formulat cât mai curând.

Bibliografie