Aspecte ale comportamentului post-infracţional al delincvenţilor
Criminalistic.ro May 7th, 2010După comiterea unei infracţiuni, făptuitorul ajunge să fie stăpânit de dominanta defensivă, comportamentul său fiind influenţat de o permanentă preocupare de a se disimula şi de a se ascunde spre a scăpa de consecinţele actului săvârşit. În continuare prezentăm componentele acestei defensive, care însă nu apar identic şi obligatoriu la toţi infractorii, deoarece manifestarea lor depinde de numeroşi factori intrinseci — personalitate, vârstă, sex, stare psihică, dacă infractorul este primar sau recidivist ori profesionist, forma de vinovăţie în săvârşirea faptei, modul de acţiune – şi extrinseci , ca împrejurările comiterii faptei, situaţii neprevăzute etc.
Un efect al dominantei defensive sunt manifestările stranii ca uitarea unor lucruri elementare, confuzii, stări de distragere , care apar în timpul şi după comiterea infracţiunii. Ele se explică prin excitaţia subcorticală care cu forţă deosebită inhibă centri importanţi corticali.
Prima reacţie normală a infractorilor este de a părăsi cât mai urgent locul faptei, excepţie făcând cei aflaţi în stare de tulburare psihică puternică sau cei cu afecţiuni psihice grave. Mai rare sunt cazurile când autorii rămân în apropierea locului faptei, pentru a urmări desfăşurarea primelor cercetări , în scopul inducerii în eroare a anchetatorilor prin declaraţii de martor false sau aflării ce informaţii deţin organele de anchetă, sau chiar pentru a privi cu plăcere şi mândrie rezultatele faptelor lor.
Îndepărtarea de la locul infracţiunii şi apariţia într-un loc îndepărtat în mod ostentativ are adesea ca scop procurarea artificială a unui alibi , pe care făptuitorul îl va folosi pentru a se eschiva de sub urmărire . Se cunoaşte că oamenii rar îşi aduc aminte exact ziua şi ora la care s-a întâmplat un eveniment sau au desfăşurat o anume activitate care nu prezintă importanţă pentru ei. Infractorii exploatează aceste scăpări de memorie şi utilizează toate mijloacele posibile pentru a produce confuzie în acest punct nodal la toţi cei care ar putea servi drept martori în cauza lor. Totuşi, la interogatoriu, anchetatorul va ţine cont de faptul că suspectul indică cu foarte multă precizie şi lux de amănunte împrejurările sau persoanele care-i asigură alibiul.
„Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un alibi nu este nicidecum un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când cineva a asistat fără să vrea la o infracţiune sau a descoperit o infracţiune, se salvează de acolo spre a nu fi suspectat sau citat ca martor. Asemenea comportare este tipică la foştii infractori condamnaţi, care în urma antecedentelor lor ar putea fi uşor învinuiţi de anumite fapte. Coincidenţe de acest soi pot fi fatale şi generează adesea erori judiciare regretabile.”
Odată alibiul asigurat, infractorul de cele mai multe ori face confesiuni extrajudiciare directe sau indirecte : recunoaşte sau povesteşte într-un anumit fel fapta lui unor persoane de încredere sau relatează, în stare de ebrietate, ceva asemănător cu fapta spre a vedea efectul produs asupra ascultătorului. Enrico Ferri şi Enrico Altavilla indică cazuri când făptuitorii se laudă cu crima comisă spre a obţine „preţuirea” altor infractori şi a obţine un loc superior în ierarhia în societatea delicvenţilor. Recunoaşterea extrajudiciară mai este făcută de autorii infracţiunilor chiar în scopul de a fi denunţaţi şi reţinuţi de organele judiciare, motivaţiile fiind diverse.
Uneori, infractorii derutează justiţia prin furnizarea de date false, întârziind sau complicând ancheta. E cazul, de exemplu, al criminalilor prin obişnuinţă , care trimit anonime poliţiei cu date verosimile, dar false sau ireale.
Psihologul Tiberiu Bogdan descrie explicit ceea ce în limbajul comun se numesc „mustrări de conştiinţă” , adică elementele psihologice care caracterizează starea post infracţională a infractorului ocazional sau habitudinal – doar atunci când acesta comite fapte de o mare gravitate şi nespecifice pentru el — şi care îl împing de cele mai multe ori în mâinile justiţiei, tocmai pentru că determină comiterea a numeroase greşeli şi slaba rezistenţă în faţa interogatoriului profesionist executat de către anchetator.
Infracţiunea provoacă în scoarţa cerebrală existenţa unui focar de excitaţie maximă, focar care persistă mult şi după comiterea infracţiunii. ”Acest focar , având drept conţinut reflectoriu legăturile stabilite cu ocazia comiterii infracţiunii, se contrapune dominantei defensive, al cărei conţinut reflectoriu cuprinde versiunea ticluită a infracţiunii. Acestor două focare de excitaţie maximă li se mai adaugă cel de-al treilea, care reprezintă habitudinile sociale cuprinzând totalitatea acelor legături temporare care s-au stabilit în cursul educaţiei individului , care toate împreună formează baza personalităţii etico-sociale a individului. Când forţa habitudinilor sociale nu este suficientă pentru a determina singura acţiune justă : adică predarea benevolă a infractorului ocazional, atunci situaţia conflictuală creată dintre focarele antagoniste la nivelul celui de al doilea sistem de semnalizare va crea o stare psihică epuizantă, insuportabilă, la care se mai adaugă şi un tonus afectiv mărit—frica permanentă de descoperire. Toate acestea la un loc sfârşesc prin a provoca o confesie extrajudiciară care va canaliza în parte tensiunea nervoasă supraliminară.—tensiune în sens fizical .” Tiberiu Bogdan dă în acest sens un exemplu plastic : evocarea conflictului psihologic intern al asasinului Rascolnicof din celebrul roman dostoievskian „Crimă şi pedeapsă”.
Greşelile comise de infractorii ocazionali, lapsusurile în gândire şi acţiune sunt explicate de şcoala freudistă ca manifestări „ale dorinţei inconştiente de a ispăşi”. Ea afirmă că situaţia conflictuală şi tensiunea nervoasă care se naşte de aici se datorează acţiunii supra-eului social care pedepseşte eul conştient şi eul inconştient pentru crima săvârşită . Freudiştii atribuie acestor factori visele şi coşmarurile infractorilor din perioada dinaintea recunoaşterii. Acele coşmaruri sunt rezultatul existenţei centrilor surexcitaţi care, în timpul inhibiţiei cortexului în somn, se vor inhiba cel mai târziu şi din aceste cauze între ei se formează legături nenaturale.
Tiberiu Bogdan, “Curs introductiv în psihologia judiciară”, Litografia Învăţământului Bucureşti, 1957