Acest termen denumeşte o serie de sindroame medico- legale ce implică tulburări acute ale metabolismului gazos caracterizate prin privarea brutală de O2 şi creşterea consecutivă a nivelului de CO2. Termenul de „asfixie” care provine de la grecescul „a sfigmos” (lipsă de puls) este impropriu conferit acestor sindroame, de preferat fiind acela de anoxii acute.

Anoxiile pot fi clasificate în :

–          anoxii de aport : prin lipsa oxigenului în aerul inspirat (ca în înlocuirile sale prin gaze inerte , aer rarefiat, etc);

–          anoxii de transport (ca în anemii sau în blocarea hemoglobinei în cazul asfixiei cu CO);

–          anoxii de utilizare sau tisulare : prin blocarea fermenţilor respiratori la nivel celular , ca în intoxicaţiile cu cianuri.

Anoxiile s-ar mai putea clasifica în :

–          patologice : ruperea unui chist hidatic, a unui anevrism (dilatare patologică a pereţilor unui vas sangvin) de aortă în căile aeriene cu asfixie consecutivă;

–          violente: în care intră asfixiile medico legale a căror clasificare include
asfixiile mecanice prin comprimare (spânzurare, strangulare, comprimare toraco abdominală) şi prin ocluzia arborelui respirator la diferitele sale nivele (sufocare, asfixii cu bol alimentar, inec). Ocluzia arborelui respirator se poate produce la diferite nivele ale acestuia.

Faze ale asfixiilor mecanice :

–          faza preasfixică sau de excitaţie : se caracterizează prin simptome predominant cerebrale şi de hiperreactivitate cardio respiratorie. Acestă fază dominată de dispnee (greutate respiratorie) durează până la un minut, fiind urmată de pierderea cunoştinţei. (motiv pentru care unii autori au denumit-o şi faza anestezică) şi de apariţia primelor convulsii.

–          faza convulsionată : se asociază cu dispnee expiratorie, absenţă a reflexelor, incontinenţă sfincterială, iar datorită convulsiilor, în timpul acestei faze subiectul de poate lovi de obiectele înconjurătoare, poate apărea la suprafaţa apei, etc.

–          faza asfixică propriu zisă : dominată de sistarea aproape în totalitate a funcţiilor cardio pulmonare. Faza corespunde stării de moarte aparentă, o reanimare putând fi încă eficientă.

–          faza terminală : survine odată cu încetarea activităţii cordului, după moartea creierului, activitatea cardiacă putându-se menţine de la 5 – 10 minute până la 30-60 min. Se cunosc chiar cazuri de naşteri de copii vii până la o oră de la spânzurare.

Asfixiile mecanice se recunosc după semne morfologice generale, comune tuturor tipurilor de asfixii mecanice şi după semne morfologice specifice , caracteristice fiecărui tip de asfixie mecanică. Leziunile asfixice generale sunt expresia unor tulburări hemodinamice (de circulaţie a sângelui în aparatul vascular) manifestate :

–          la exterior, prin cianoza feţei şi a extremităţilor, prin semne de incontinenţă a veziculelor seminale sau a sfincterelor, prin lividităţi închise la culoare.

–          la interior, prin fluiditatea sângelui, dilatarea cordului drept cu stază şi edem pulmonar (trecerea plasmei sangvine în alveole pulmonare) seros sau hemoragic, stază meningo- cerebrală şi hepato-renală şi leziuni hemoragice mai ales la ţesutul limfatic (ganglioni, splină), explicate prin tulburările vasomotorii asfixice.

Spânzurarea

Este o asfixie mecanică produsă prin comprimarea formaţiunilor vasculonervoase şi aeriene ale gâtului. Ea poate fi :

–          tipică : ori de câte ori nodul unui laţ traumatic se află în regiunea occipitală, iar corpul este suspendat, greutatea acestuia comprimând formaţiunile gâtului;

–          atipică : în situaţii  ca acelea în care nodul este lateral sau submandibular, iar corpul se află în contact cu solul, fie numai cu vârful picioarelor, fie în poziţia culcat.

În tanatogeneza spânzurării intervin trei mecanisme , care fiecare – independent unul de celălalt – este capabil să ducă la moarte: mecanismul asfixic, urmare a compresiei căilor respiratorii superioare; mecanismul hemodinamic , care duce la suprimarea circulaţiei cerebrale – la o greutate de 13-14 kg, vasele sangvine sunt comprimate astfel încât creierul rămâne fără circulaţie sangvină–; mecanismul neuroreflex, adică compresia bruscă şi puternică a sinusului carotidian, a nervilor vag şi laringeu, care determină o inhibiţie cu oprirea cordului. Predominanţa uneia din primele două mecanisme duce la denumirea de spânzurare albastră, iar predominanţa mecanismului neuroreflex  indică aşa numita spânzurare albă.

Laţul traumatic ce comprimă formaţiunile anatomice cervicale produce leziuni morfologice generale cum ar fi cianoza, care este cu atât mai intensă cu cât nodul este mai lateral şi prin cealaltă parte a regiunii cervicale, sângele circulă spre creier , şi cu atât mai puţin pronunţată, cu cât nodul este situat anterior sau posterior, rezultând blocarea concomitentă a vaselor.  Lividităţile vor apărea la nivelul membrelor inferioare, după ce cadavrul a stat suspendat în laţul traumatic minimum 6- 8 ore după moarte. În raport cu poziţia tipică sau atipică de spânzurare, lividităţile pot lua forme topografice particulare. Prin contracţia veziculelor seminale, se produc emisiuni de lichid seminal, iar în putrefacţiile avansate corpul se poate detaşa de capul ce rămâne în laţul traumatic şi poate fi dus la distanţe mari de ape, avalanşe, animale,etc.

Pe corp, mai ales pe cap şi pe trunchi, se poate constata prezenţa unor echimoze şi excoriaţii rezultate în urma lovirii corpului de obiectele din jur, în stadiul convulsiv al spânzurării ( dacă acest lucru este posibil faţă de locul faptei).

Semnele locale externe cu valoare de amprentă sunt reprezentate de şanţul de spânzurare şi de leziunile produse de laţul traumatic, care ori de câte ori este confecţionat din material dur, va lăsa un şanţ profund şi ori de câte ori este moale, va produce un şanţ abia vizibil. După moarte, şanţul se pergamentează, iar în situaţia spânzurării unui cadavru, vor lipsi reacţiile locale vitale.

Şanţul de spânzurare este situat în treimea superioară a gâtului, în spânzurările tipice, are o direcţie oblic ascendentă, către ceafă sau lateral, unde este întrerupt prin interpunerea nodului laţului , cozilor de păr ale victimei, alteori a degetelor acesteia, în scopul degajării din laţ şi reproduce în relief, ca imagine în oglindă, forma şi structura laţului.

Strangularea

Este asfixia traumatică de comprimare a gâtului, care se produce prin intermediul unui laţ traumatic, dar efectuată de regulă de o terţă persoană ( strangularea propriu zisă) sau realizată rpin intermediul mâinii unei alte persoane (sugrumarea).

În stangularea cu laţul, şanţul se strangulare va fi orizontal, fără discontinuităţi, deci circular, în rest reproducând caracteristicile şanţului de spânzurare.

În sugrumare, în regiunea cervicală anterioară se vor constata multiple excoriaţii şi echimoze, iar la persoanele fără putinţă de apărare se va constata prezenţa a patru echimoze ovalare , flancate de o excoriaţie, pe o parte a gâtului şi a unei singure echimoze şi excoriaţii pe celaltă parte. Aceste leziuni nu evocă altceva decât comprimarea persistentă cu pulpa degetelor şi cu unghiile. În sugrumarea cu mănuşa, o atare tipologie lezionară va lipsi. În comprimările cu mâna, de la spate, rămâne un şanţ consecutiv comprimării, cu interminiul dintre police şi index. Uneori, strangularea se realizează prin comprimarea gâtului pe o suprafaţă dură, margine de pat, scaun, etc., când leziunile prin caracterul lor parţial şi intens  vor fi evocatoare.

Comprimarea toraco abdominală

Reprezintă o asfixie ce blochează mişcările respiratorii toracice şi care se realizează prin blocare concomitentă a toracelui şi a abdomenului. Leziunile ce apar ca urmare a compresiei toraco abdominale sunt fracturile costale şi contuziile pulmonare, fracturile sternale , rupturile de ficat sau de splină etc. Acest gen de asfixie poate fi consecinţa unor acte criminale (o greutate de 70 kg a unui adult realizează asfixia) sau a unor accidente (comprimări sub vehicule, avalanşe, seisme, aglomeraţii, sau prin braţul mamei în timpul somnului la sugar).

Asfixia prin sufocare

Este expresia unei ocluzii a nasului şi a gurii la exterior, fie cu mâna, fie prin intermediul unui obiect moale. În situaţia sufocării cu mâna se vor căuta leziunile externe, dar mai ales leziunile de pe faţa internă a buzelor, rezultate în urma comprimării mucoasei pe dantură, cu menţiunea că în sufocările prin intermediul unor obiecte moi acestea vor lipsi, şi doar semnele generale de asfixie vor indica situaţia producerii unei morţi violente, suspecte.

Sufocarea este un act criminal în mod excepţional prin pungi de plastic sau benzi adezive aplicate pe nas şi gură, putându-se realiza ca un act de suicid.

Asfixiile sexuale

Grupează o serie de violenţe în care scopul actului agresiv este consumarea unui raport sexual sau unui echivalent de raport sexual, iar asfixia constituie efectul său. Autorul agresiunii împiedică astfel , prin sufocare, victima să apeleze la un ajutor , fapt ce face ca uneori raportul sexual să se consume post mortem (aici pot fi incluse spânzurările sexopatice accidentale, cu „harnaşamente” speciale) , crimele sadice (cu leziuni caracteristice sadismului, centrate pe organele sexuale), sau agresiunile sexuale de tipul violului cu comprimare toraco abdominală.

Înecul

Este o asfixie realizată prin ocluzia alveolelor şi se produce în apă dulce sau sărată , dar şi în alte medii lichide : vin, petrol, sau semilichide , uleuiri, noroi.

Apa produce asupra organismului o agresiune anoxică, de blocare alveolară, termică (hipotermie) şi mecanică (de rupere a alveolelor). Un cadavru înecat oferă semne cadavrerice de retenţie în apă, care prin cronologia apariţiei lor, evocă data probabilă a inecului : mâna de spălătoreasă, mănuşa morţii, căderea părului, detaşarea tegumentelor. Retenţia îndelungată a cadavrului în apă realizează fenomenul conservator de saponifiere, transformarea ţesuturilor în adipoceară.

Leziunile constate pe un cadavru înecat necesită precizarea faptului dacă s-au produs anterior , concomitent sau posterior înecului. Cele posterioare vor fi postvitale şi posibil a fi produse de vapoare, baraje, stânci etc.

Forma medico legală de înec include sinuciderea, cu sau fără leziuni, care să ateste existenţa intenţiei suicidale, accidentul prin cădere, omorul sau disimularea omorului.

Înecul în baie poate fi consecinţa unui accident (ebrietate, electrocuţie, epilepsie, intoxicaţii cu CO), dar poate fi şi consecinţa disimulării sau chiar a unei crime.

BIBLIOGRAFIE :   Scripcaru Gheorghe, Medicina legală, 1993